Clujul Evanghelic

I. Controversa iconoclastă: Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman
III. Controversa iconoclastă: III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V (de Paul Chiș)
IV. Controversa iconoclastă: IV. Argumente teologice în disputa iconoclastă (de Paul Chiș)
V. Iconoclasmul în defensivă (775-830)

VI. Înfrângerea iconoclasmului

În 831 o nouă lovitură de stat îl aduce la putere pe un general armean pe nume Leon. Acesta domneşte din 831-820 sub numele de Leon V. Leon V Armeanul reia politica iconoclastă a împăraţilor isaurieni interzicând icoanele şi exilându-i pe călugării studiti. Leon V este asasinat şi pe tron ajunge Mihail II (820-829) care încearcă să se împace cu iconodulii şi îi readuce din exil pe călugării studiti chiar dacă nu restabileşte cultul icoanelor. După moartea sa pe tron ajunge fiul său Theophil (829-842) care reîncepe persecuţiile împotriva iconodulilor cu sprijinul Patriarhului Ioan Grammaticul, un iconoclast convins. După moartea împăratului, soţia sa Theodora devine regentă în numele fiului lor minor Mihail III. Theodora este o iubitoare de icoane al căror cult l-a practicat în secret pe vremea domniei soţului ei.

Ajunsă la putere ea îl demite pe Patriarhul Ioan Grammaticul şi îl pune în locul lui pe Methodios, un iconodul. Apoi în martie 843 într-o duminică cultul icoanelor este restabilit oficial printr-o procesiune la biserica Sfânta Sofia din Constantinopol iar deciziile Conciliului iconodul de la Niceea din 787 sunt repuse în vigoare. Restabilirea cultului icoanelor este comemorată chiar şi azi în Biserica Ortodoxă în fiecare an în prima duminică din postul Paştelui printr-o sărbătoare numită: Duminica Ortodoxiei.

Din 843 cultul icoanelor nu a mai fost contestat în Patriarhiile răsăritene (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim) şi nici în Patriarhia Romei. Între Roma şi Constantinopol va începe un conflict dur care va duce în cele din urmă la Marea Schismă din 1054 în urma căreia vor apărea cele două mari culte sau confesiuni: Ortodoxă şi Catolică (până atunci cele două biserici erau unite formând un singur cult). Va urma apoi cucerirea Constantinopolului în 1204 care va marca ruptura finală între ortodocşi şi catolici. Totuşi în timpul niciuneia dintre aceste dispute cultul icoanelor nu va constitui un subiect de dezbinare. Atât în ves cât şi în est icoanele au fost acceptate ca mijloace valide în închinare.

– va urma –

I. Controversa iconoclastă: Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman
III. Controversa iconoclastă: III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V (de Paul Chiș)
IV. Controversa iconoclastă: IV. Argumente teologice în disputa iconoclastă (de Paul Chiș)

V. Iconoclasmul în defensivă (775-830)

Lupta împotriva icoanelor a continuat în Imperiul Roman de “Răsărit” şi în timpul domniei fiului lui Constantin V, Leon IV (775-780). Problema era că tocmai în familia imperială legile împotriva icoanelor nu se respectau. Irina, soţia împăratului Leon IV practica cultul icoanelor în secret. După moartea soţului sau în 780, Irina a devenit regentă conducând imperiul în numele fiului ei minor Constantin VI. Apoi se proclamă “împărat-autocrator” şi conduce împreună cu fiul ei Constantin VI, de fapt puterea reală se află în mâinile ei. Irina îl obligă pe Patriarhul Paul un adversar al icoanelor să demisioneze şi să se retragă la o mânăstire şi îl numeşte Patriarh pe secretarul ei Tarasios. Irina se aliază cu călugării de la mănăstirea Studion şi organizează un conciliu Ecumenic la Niceea (oraş în Asia mică) în anul 787.

La acest conciliu episcopii hotărăsc reintroducerea oficială a cultului icoanelor şi oprirea persecuţiilor împotriva iconodulilor. Armata din provinciile din Asia Mică adversară a icoanelor se răscoală şi printr-o lovitură de stat militară o îndepărtează de la tron pe Irina. Fiul ei Constantin VI rămâne singurul împărat, dar el face greşeala de a o readuce la palat pe mama sa. Irina reuşeşte să îl păcălească pe Constantin VI că ea de fapt îi vrea binele şi îl convinge să îşi mutileze unchii paterni (un mutilat nu avea dreptul să ajungă împărat) și să îl execute pe generalul care a condus lovitura de stat care o îndepărtase de la putere. Deasemenea Irina îşi convinge fiul să îşi alunge soţia la mânăstire şi să se căsătorească cu o fată din suita ei (a Irinei).

Rămânând fără aliaţi Constantin VI cade victimă unei lovituri de stat puse la cale de mama sa. Este arestat de gărzile loiale Irinei, i se scot ochii şi este închis. Irina ajunge din nou împărăteasă şi domneşte până în anul 802 când este îndepărtată de o revoluţie de la palat care îl aduce le putere pe ministrul de finanţe Nikefor (802-811). Nikefor a fost un moderat care a încercat să împace pe iconoduli şi iconoclaşti pentru a întări statul dezbinat astfel încât să facă faţă problemelor interne şi externe. Politica lui de reconciliere s-a lovit de fundamentalismul călugărilor studiți care respingeau orice compromis cu iconoclaștii. Nikefor I este urmat la tron de ginerele lui: Mihail I Rangabe care îi susţine pe închinătorii la icoane şi pe şeful partidei iconodule Theodor Studitul.

– va urma –

I. Controversa iconoclastă: Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman
III. Controversa iconoclastă: III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V (de Paul Chiș)

IV. Argumente teologice în disputa iconoclastă

Unul din acești “sfinți” iconoduli a fost călugărul creștin arab Ioan Damaschinul (646-749) sau pe numele lui laic: Mansur ibn Sarjun Al-Taghlibi. Nascut intr-o familie arabă crestină din Damasc, el a ocupat datorită inteligenței sale funcții importante la curtea Califului musulman inainte de a se calugari. Ca si calugar a scris mult in favoarea cultului icoanelor incercand sa demonstreze validitatea acestui obicei. A putut face acest lucru pentru ca se afla in teritoriile Califatului musulman departe de mâna împărătului Constantin.

Alţi apologeţi ai icoanelor au fost călugării Theodor şi Platon de la mănăstirea Studion din Constantinopol. Argumentul principal al iconodulilor era că de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat,reprezentarile sale materiale prin icoane sunt permise. Unul alt argument al lor era că închinarea nu are loc la icoană, la imaginea in sine cum fac paganii ci la persoana reprezentată. Argumentul nu sta in picioare pentru că păgânii nu credeau că statuile sau tablourile din templele lor ar fi zei, şi pentru ei aceste imagini erau nişte reprezentări ale Zeului care locuia dincolo de lumea omeneasca. Statuia sau tabloul erau doar o bucata de lemn, piatra sau metal care il reprezenta pe zeu si prin care se credea ca zeul vorbeste sau face minuni. Deci din acest punct de vedere nu exista nicio diferenta intre practica paganilor si cea a iconodulilor. Chiar si porunca biblica spune ca omul nu are voie sa se inchine”ÎNAINTEA” deci în fata, sa se proştearnă in faţa imaginii si nu ca nu are voie sa se inchine LA aceea imagine ca si cum imaginea in sine ar fi zeul (Exod 20:5). Doar in religiile panteiste (hinduism, budism) materia (pamant, lemn, piatra, metale) este considerată ca fiind divină. Dar in Exod este vorba de religiile pagane teiste, care nu confundau zeul cu materia pamanteasca din care este facuta reprezentarea sa. Oricum crearea de noi zei (fie ca se confunda cu natura ca la panteisti, fie ca nu se confunda cu natura si materia din care sunt facute reprezentarile lor ca la teisti) este gresita pentru ca Dumnezeu vrea sa ne inchinam lui dar fara ajutorul unor reprezentari ale LUI.

In al doilea rand rugaciunile adresate unui sfant oricat de bun ar fi fost el sunt gresite pentru ca toate rugaciunile trebuie adresate doar lui Dumnezeu care nu are nevoie de intermediari. In plus nimeni nu poate reprezenta exact asa cum a aratat in realitate, o persoana pe care nu a vazut-o,asa ca orice icoana este rezultatul imaginatiei pictorului sau sculptorului. Deci nu putem spune ca Isus, fecioara Maria sau sfintii au aratat in realitate exact asa cum sunt in icoane.

Un argument impotriva icoanelor adus de iconoclasti a fost acela ca prin icoana se poate reprezenta doar partea umana a Domnului Isus, nu si partea sa divina ca Fiu al lui Dumnezeu.

– va urma –

I. Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman

III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V

Primul împărat din dinastia Isaurianā a fost Leon al III-lea (717-741 d.H.) originar din cetatea Germaniceea din Siria, ajuns la putere cu ajutorul armatei.

În aceea vreme Imperiul Roman de “Răsărit” trecea prin mari greutăţi, provocate de atacurile arabilor musulmani care au încercat să cucerească Asia Mică şi Constantinopolul după ce cuceriseră Egiptul, Palestina, sudul şi centrul Siriei. Leon III-lea a reuşit să stopeze expansiunea arabă cu ajutorul soldaţilor proveniţi din Asia Mică.

Regiunea Asiei Mici era cea mai expusă atacurilor musulmane, oamenii trăiau zilnic cu groaza că vor fi atacaţi de arabi. Încercând să înţeleagă cauzele acestei invazii, împăratul şi populaţia s-au gândit că nu poate fi altă cauză decât idolatria, tot aşa cum cauza atacării evreilor în vechime de către asirieni şi babilonieni a fost idolatria.

Istoricii bisericeşti şi teologii ortodocsi afirmă că iconoclasmul a fost o idee aparută ca urmare a unor influenţe musulmane, evreieşti, monofizite (grupare din cadrul crestinismului antic care nega că Isus a fost om, susţinând că după botez partea umană a lui Isus a fost absorbită de cea divină. Din acest motiv ei erau antimaterialişti şi refuzau reprezentările materiale ale lui Isus) sau pauliciene (paulicienii au fost un grup gnostic din Antichitate. Gnosticii credeau că materia a fost creată de diavol şi deci Isus nu a avut un trup adevărat material ci doar unul aparent). Dar acest lucru nu este adevărat pentru că deşi aceste grupări erau într-adevăr anticoane atât Leon III cât şi urmaşii lui au luptat împotriva lor. Împăraţii isaurieni au dat o serie de edicte împotriva evreilor şi au purtat războaie împotriva musulmanilor. Monofizismul era o grupare în afara legii la venirea la putere a lui Leon III, care a păstrat restricţiile împotriva lor. Acelaşi lucru a fost şi cu paulicienii în prima fază a luptei anticonoclaste deşi până la urmă ei au fost favorizaţi de împăraţii isaurieni chiar dacă confesiunea lor nu a fost recunoscută oficial de stat. Primele măsuri împotriva cultului icoanelor le-au luat nu împăratul Leon III ci nişte episcopi din Asia mică: Constantin de Nacolea, Theodosius al Efesului, Thomas de Claudiopolis. Aceşti episcopi au început să predice împotriva cultului icoanelor şi au scos icoanele din bisericile lor. Lor li s-au alăturat apoi tot mai mulţi episcopi.

Aflând acest lucru Patriarhul Constantinopolului Ghermanos i-a somat ferm să îşi schimbe pozitia faţă de “sfintele icoane” ameninţându-i cu sancţiuni dacă nu se conformează şi nu reintroduc icoanele în biserici. Ideile celor 3 episcopi au fost acceptate de împăratul Leon III, care a incercat mai întâi prin discursuri să îşi convingă supuşii că închinarea la icoane e gresită. Apoi in 726 imparatul dă un decret prin care interzice cultul icoanelor şi posesia lor. Imediat dupa decret soldaţii imperiali dau jos de pe porţile palatului imperial marea icoană care îl reprezenta pe Isus şi o distrug. Evenimentul provoacă furia locuitorilor Constantinopolului atasaţi fanatic icoanelor care încearcă să îi linşeze pe soldaţi, dar răscoala este rapid înăbuşită de soldaţi.

După aceasta proiectul iconoclast continuă în mod paşnic, fără să întâmpine opoziție. Patriarhul Ghermanos care este iconodul (iubitor de icoane) este obligat să demisioneze, fiind înlocuit de Anastasios care e favorabil politicii împăratului. Papa Grigore II al Romei se opune decretului împotriva icoanelor şi îi declară eretici pe iconoclaști. În Italia decretul imperial este respins de populaţie cu violenţă, populaţia se rascoală împotriva împăratului alungând dregatorii imperiali din Venetia, Roma, Ravenna şi Pentapolis. Această răscoală a avut și motivații financiare: impozitele prea mari introduse de împărat. Papa îl excomunică pe exarhul de Ravenna (guvernatorul-general al teritoriilor din Italia ale lui Leon III) şi cheamă în ajutor pe longobarzi, populatie germanică aflată în război cu Imperiul Roman de Răsărit. Leon III, ca reacție la nesupunerea Papei, transferă episcopiile din provincia Illiricum aflată în vestul Balcanilor pe teritoriul fostei Iugoslavii (episcopii care erau până atunci parte a Patriarhiei Romei), în subordinea Patriarhului de Constantinopol. Succesorul lui Grigore II, papa Grigore III condamnă din nou pe iconoclaşti în cadrul unui conciliu la Roma (730). Fiul lui Leon III, împaratul Constantin V (741-775) continua lupta împotriva icoanelor mai întâi prin mijloace paşnice ca tatăl său, apoi prin mijloace violente. Mai întâi Constantin V a organizat un conciliu bisericesc în palatul imperial Hiereia în anul 754 unde episcopii condamna cultul icoanelor, crearea, posesia de icoane, cultul moaștelor şi sfintilor. Aşa cum se va vedea mai târziu majoritatea episcopilor au luat aceste măsuri doar din teama faţă de împărat şi nu dintr-o convingere sinceră în efectul nociv al icoanelor pentru sufletul credincioşilor.

Majoritatea populatiei imperiului, cu exceptia locuitorilor Asiei mici și Siriei de N, era favorabilă icoanelor. Totuși, inițial nu au avut loc manifestāri violente faţă de hotărârile Conciliului. Dar opozitia nu întârzie să apară, călugării din Imperiu protesteazā împotriva interzicerii icoanelor. Lor li se alāturā înalţi demnitari ai statului care vroiau să preia puterea de la Constantin V şi înalţi clerici iconoduli (iubitori de icoane). Aceștia pun la cale un complot împotriva împāratului în anul 765, dar planurile lor sunt dejucate iar complotisti exilați sau executați.

După acest eveniment împăratul face o greşeală colosală cu repercursiuni până în zilele noastre și anume începe persecuțiile împotriva iconodulilor. Călugării sunt exilați sau uciși, mănăstirile închise și transformate în școli, azile sau spitale. Pamânturile mănăstirilor confiscate și date soldaților și functionarilor civili loiali împaratului, călugării neexilați sau uciși sunt obligați să renunțe la viața monahală și căsătoriți cu forța.

Persecuţiile i-au făcut pe iconodulii şi mai îndârjiţi în ataşamentul lor faţă de icoane şi în acest fel o idee bună (eliminarea icoanelor din cultul bisericii) a sfârşit prost. În loc să lase reforma bisericii pe seama episcopilor iconoclaşti, Constantin V a încercat să schimbe el lucrurile prin violență. Ori aşa cum istoria a dovedit, o grupare care e persecutată nu renunţă la ideile sale ba dimpotrivă devine mai fundamentalistă pentru că ajunge să creadă că suferă pentru o cauză dreaptă, că ce i se întâmplă este un martiriu prin care trebuie să îşi dovedească credinţa. Prin persecuţii tabăra iconoclastă a fost decredibilizată, populaţia imperiului (care era majoritar iconodulă) a devenit şi mai ataşată cultului icoanelor la care nu a renunţat în ciuda persecuţiilor. O practică greşită şi nebiblică a căpătat datorită persecutării practicanţilor legitimitate şi onorabilitate. Chiar şi azi în biserica ortodoxă călugării care s-au opus iconoclasmului sunt consideraţi mari eroi ai credinţei.

– va urma –