Părinţii Capadocieni – scurtă biografie (III) – Grigorie de Nazianz (de Paul Chiş)
I. Introducere
II. Vasile cel Mare
Grigorie de Nazianz
Icoana Sf. Grigorie de Nazianz. Imagine: orthodoxwiki.org
Grigorie s-a născut în anul 329 în localitatea Arianz din Capadocia, într-o familie bogată. Tatăl său, numit tot Grigore, era episcop în cetatea Nazianz. Atât tatăl său cât şi mama sa, numită Nona, i-au insuflat de mic dragostea de Dumnezeu. Primele studii şi le face în Cezareea Capadociei unde îl întâlneşte pe Vasile cel Mare. Apoi face studii la Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena. La Atena va studia gramatica, retorica, poezia, matematica, filosofia. Deasemenea se va adânci şi în studiul Scripturii. La Atena îl va reîntâlni pe Vasile cel Mare cu care va lega o strânsă prietenie. După 8 sau 9 ani petrecuţi la Atena se reîntoarce acasă la Nazianz (358-359). Imediat ce ajunge acasă se botează (avea 30 de ani în momentul botezului), după care se retrage cu prietenul său Vasile într-o zonă mai izolată pe malul unui râu, unde trăiesc ca şi călugări în rugăciuni şi studierea Scripturii. Împreună cu Vasile alcătuiesc prima parte a cărţii care azi se numeşte Filocalia. Acest volum conţinea scrieri ale scriitorului creştin Origen (184-254).
Perioada de pace şi linişte se termină atunci când tatăl său care era bătrân şi bolnav îl chemă să îl ajute cu conducerea treburilor episcopiei de Nazianz. Ca un bun fiu Grigore îşi ascultă tatăl şi revine la Nazianz, iar în 362 este hirotonit presbiter (pastor/preot) de tatăl său împotriva voinţei sale. Realizând uriaşa responsabilitate ce o avea ca presbiter şi considerându-se nepregătit şi nedemn de o asemenea funcţie, Grigore fuge din Nazianz înapoi la prietenul său Vasile. Totuşi după câteva luni revine la Nazianz şi îl ajută pe tatăl său în conducerea episcopiei, practic el preia conducerea bisericii din Nazianz în numele tatălui său care era bătrân şi bolnav. În această perioadă biserica din Nazianz trecea prin mari tulburări şi dezbinări datorită răspândirii ereziei ariene. Chiar tatăl lui Grigore, obosit de atacurile şi persecuţiile arienilor sprijiniţi de puterea imperială, cedează şi trece de partea arienilor. Acest lucru duce la dezbinarea bisericii din Nazianz, membrii non-arieni ai bisericii îl acuză de trădare şi erezie şi vor să îl dea jos din funcţia de episcop (echivalentul funcţiei de preşedinte de comunitate la baptiştii şi creştinii după evanghelie de azi, respectiv pastor coordonator de zonă la penticostali) în vreme ce arienii vor să îl menţină în funcţie. Văzând acest lucru Grigorie încearcă cu calm şi bunătate să împace cele două tabere. În acelaşi timp reuşeşte să îl convingă pe tatăl său să revină la “dreapta credinţă” şi să renunţe la arianism. Ba mai mult convinge şi mulţi din arienii din episcopie să renunţe la concepţiile lor teologice. Astfel biserica din Nazianz îşi găseşte din nou pacea şi unitatea.
În 370 Vasile cel mare ajunge mitropolit iar în 372 Grigorie ajunge episcop de Nazianz în locul tatălui său care murise. Astfel Grigorie ajunge subordonatul prietenului său Vasile. În 379 creştinii non-arieni din Constantinopol îl cheamă să vină şi să întărească dreapta credinţă în faţa arienilor. În momentul sosirii la Constantinopol (Istanbulul de azi) toate bisericile din oraş în afară de biserica Sf. Anastasia erau în mâinile arienilor. În această biserică mică, singura încă neocupată de arieni, Grigorie de Nazianz ţine o serie de predici despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt prin care demonstrează dumnezeirea Fiului şi Duhului Sfânt negate de arieni. Impactul acestor predici apologetice este foarte puternic, numeroşi arieni convertindu-se.
În 381 la Constantinopol a avut loc al II-lea conciliu ecumenic, iar Grigore a fost ales de conciliu arhiepiscop al Constantinopolului şi preşedinte al conciliului. Problema principală discutată la conciliu a fost noua erezie a macedonismului sau pneumatohismului. Această doctrină a fost inventată de Macedonius, un fost arhiepiscop de Constantinopol. Ea accepta dumnezeirea Fiului dar o nega pe cea a Duhului Sfânt învăţând că acesta nu este decât o creatură a Fiului, un înger mai puternic dar nu a treia persoană a Dumnezeirii. Grigorie de Nazianz, acum şi arhiepiscop de Constantinopol, a ţinut în cadrul lucrărilor conciliului, o serie de 5 cuvântări teologice prin care demonta doctrinele arienilor şi macedonienilor despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Folosindu-se de argumente filosofice şi scripturale (mai ales Evanghelia dupa Ioan) Grigorie demonstrează deplina dumnezeire a Fiului şi Duhului Sfânt şi egalitatea de natură a acestora cu Tatăl (adica şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt divini, veşnici şi atotputernici la fel ca Tatăl).
Ca recunoştinţă pentru aceste cinci cuvântări Grigorie de Nazianz primeşte din partea Conciliului de la Calcedon (451) titlul de “TEOLOGUL” adică vorbitorul despre Dumnezeu (Teos inseamna Dumnezeu iar Logos cuvant, vorbire în limba greacă) sau cuvântătorul despre Dumnezeu. Până atunci doar apostolul Ioan mai primise această titulatură. Cu toate acestea Grigore a rămas un om umil care nu a căutat faima cu orice preţ. El ar fi preferat să se retragă undeva în izolare de agitaţia societăţii şi să se dedice ascezei şi studiului Scripturii. Dar evenimentele prin care trecea Biserica nu l-au lăsat să îşi împlinească planurile, fiind nevoit să devină apărătorul dogmei deplinei dumnezeiri a Fiului şi Duhului Sfânt. Cu tot succesul său pe plan teologic, adversarii săi arieni nu s-au dat bătuţi şi au pus la cale asasinarea sa, sperând că o dată ucis Grigore vor putea pune un nou arhiepiescop favorabil intereselor lor. A fost ales până şi cel care urma să îl omoare pe Grigorie. Planul era ca un asasin plătit să îl înjunghie cu sabia. Din păcate pentru arieni, planul a eşuat pentru că asasinul plătit de ei s-a temut să îl ucidă pe Grigorie. Ba mai mult acesta a început să se simtă vinovat că s-a gândit la uciderea lui Grigorie şi a venit în genunchi şi plângând l-a implorat pe Grigorie să îl ierte pentru ce a vrut să facă. Grigorie l-a iertat şi s-a rugat pentru el, după care l-a îndemnat să renunţe la erezia ariană şi să accepte dogma Sf. Treimi. Potenţialul asasin s-a pocăit şi a renunţat la arianism.
În anul 382 Grigorie a demisionat din funcţia de arhiepiscop al Constantinopolului şi s-a întors la Nazianz unde a murit în 391.
Notă: cei care citesc in limba engleză pot găsi folositor şi articolul pe temă similară Why Evangelicals Are Reading the Bible with the Fathers scris de David Neff, editor al revistei Christianity Today.
– va urma –
I. Introducere
II. Vasile cel Mare
Icoana Sf. Vasile cel Mare. Imagine: orthodoxwiki.org
Primul dintre cei trei părinţi capadocieni este Vasile cel Mare. El s-a născut în 330 în Cezareea Capadociei, capitala provinciei Capadocia, într-o familie creştină bogată care i-a asigurat o educaţie strălucită la şcoli din Antiohia (Siria), Constantinopol si Atena. Acest lucru a fost posibil datorită încetarii persecuţiilor impotriva creştinilor o dată cu împaratul Constantin (306-337). Vasile a studiat filosofia, astronomia, geometria, medicina si retorica cu profesori renumiţi din aceea vreme. Coleg de studii l-a avut pe Grigorie de Nazianz. În anii de studii de la Academia din Atena între cei doi se va lega o prietenie care va dăinui toată viaţa. Împreună cei doi capadocieni vor înfrunta multe greutăţi şi pericole.
Vasile şi prietenul său au fost cei mai buni studenţi din generaţia lor, se spune că ei nu cunoşteau decât două drumuri: la bibliotecă si la biserică. La Vasile ca şi la prietenul lui râvna pentru cunoaşterea omenească era dublată de râvna pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântul trecător cu Cuvântul Veşnic. Acest lucru îl deosebea pe Vasile de alţi studenţi din Atena care erau interesaţi mai mult de distracţii şi preocupări lumeşti, de acumularea de averi şi faimă. Vasile nu dorea nimic din acestea ba mai mult şi-a propus ca după terminarea studiilor să se retragă cu prietenul lui Grigorie într-un loc izolat de lume şi să se călugărească. În jurul anului 355 Vasile s-a întors acasă în Capadocia unde a practicat un timp avocatura şi retorica. La scurt timp după întoarcerea sa l-a întâlnit pe Eustaţiu de Sebasta, un episcop foarte popular in aceea vreme. Întalnirea cu acesta l-a determinat să caute tot mai mult lucrurile spirituale şi i-a întărit decizia de a se călugări. La scurt timp dupa întalnirea cu Eustaţiu, Vasile s-a botezat -avea 29 de ani- (botezul se administra doar adulţilor încă) dupa care a plecat într-o călătorie prin Palestina, Egipt, Siria şi Mesopotamia, în care a studiat diferitele forme de monasticism. Deşi a fost impresionat de pietatea călugărilor singuratici (eremiţi) pe care i-a întâlnit in călătoriile sale, viaţa monahală de unul singur nu il atragea. El prefera monasticismul cenobit, adica trăirea în comun cu alţi călugări şi nu singuratatea în cine ştie ce pustietăţi.
După întoarcerea sa din această călătorie Vasile a locuit o vreme în satul Annisa din Capadocia împreună cu mama şi sora sa, ca şi călugăr. Între timp în Capadocia a fost ales un nou mitropolit (episcop şef având în subordine alţi episcopi, asemănător ca şi funcţie preşedinţilor de uniune din zilele noastre din cadrul cultelor evanghelice) pe nume Eusebiu. Acesta era un influent senator, bun cunoscător al treburilor politice dar cu o slabă pregătire teologică şi liturgică. Văzând inteligenţa, râvna pentru cele sfinte şi bogatele cunoştinţe biblice ale lui Vasile, Eusebiu i-a propus acestuia sa devina presbiter (pastor/preot). Vasile a acceptat propunerea şi a fost hirotonit, după hirotonire ajungând sfetnicul lui Eusebiu. Din păcate, la scurt timp după hirotonie, Eusebiu a ajuns să îl dispreţuiască pe Vasile, fiind invidios pe popularitatea acestuia în Capadocia. În plus mulţi din creştinii din Capadocia doreau să se rupă de mitropolia Capadociană şi să formeze o altă mitropolie avându-l în frunte pe Vasile. Văzând ce se întâmplă, Vasile pleacă din Capadocia în Pont, pentru a nu provoca o schismă. În Pont, Vasile a organizat mai multe obşti monahale şi a alcătuit “Regulile Mici” şi “Regulile Mari”, două lucrări prin care organiza viaţa călugărească şi stabilea normele şi regulile pe care călugării trebuiau să le respecte. În anul 370 mitropolitul Eusebiu a murit iar Vasile a fost ales mitropolit al Capadociei şi episcop al Cezareei (Cezareea era capitala provinciei Capadocia). La momentul alegerii sale mitropolia Capadociei trecea prin mari probleme: oamenii erau împovăraţi de impozite grele, numeroşi episcopi din mitropolie nu-l ascultau, unii din ei luau mită pentru a hirotoni preoţi sau locuiau împreună cu fete tinere fără a fi căsătoriţi cu ele (şi din această cauză existau numeroase cazuri de imoralitate sexuală printre clerici).
Peste toate acestea, erezia ariană atrăgea din ce în ce mai mulţi creştini. Arianismul era o erezie creată de preotul Arie din Alexandria (Egipt). Acesta nega dumnezeirea Fiului susţinând că doar Tatăl este Dumnezeu în timp ce Fiul este o creatură a Tatălui, un fel de arhanghel mai puternic iar Duhul Sfânt creat de Fiul şi deci nici el nu este divin (urmasii arienilor în epoca noastră sunt unitarienii şi Martorii lui Iehova). Arianismul a fost condamnat la Conciliul de la Niceea din 325 d.H., dar nu a dispărut , în anii de după Conciliu răspândindu-se rapid, partea de Est a Imperiului Roman ajungand majoritar ariană în doar câţiva zeci de ani. Arianismul a fost sprijinit de împaraţii care au urmat dupa Constantin cel Mare, Constantin însuţi după ce la început a acceptat hotărârile Conciliului de la Niceea şi l-a exilat pe Arie, l-a readus înapoi din exil pe acesta şi s-a încojurat cu episcopi arieni. Dupa moartea sa, împăraţii care au urmat la tron au dat mari privilegii arienilor, constand în pământuri, biserici şi bani. Episcopii şi mitropoliţii non-arieni au fost înlocuiţi cu arieni, unii episcopi au trecut cu bisericile lor de partea arienilor pentru a-şi păstra funcţiile. Şi pe Vasile arienii au încercat să îl facă sa îşi schimbe părerile teologice şi l-au momit cu fel de fel de promisiuni pentru a-l face să treacă în tabăra lor.
Nimic din acestea nu l-a convins pe Vasile să renunţe la credinţa sa, aşa că arienii au trecut la ameninţări şi au încercat să îl indepărteze din funcţia de mitropolit al Capadociei. Împăratul Valens, care era arian, a încercat să îl convingă şi el pe Vasile să devină arian promiţându-i fel de fel de privilegii, dar Vasile a rămas de neclintit. Văzând că nu reuşeşte să îl convingă, Valens s-a hotarat sa îl exileze şi să pună în locul lui un mitropolit mai ascultator. N-a mai apucat pentru că în luna august a anului 378 a murit în lupta împotriva vizigoţilor.
Dupa moartea lui Valens, vine la putere Teodosie, un împărat care îi sprijină pe niceeni (adeptii dumnezeirii Fiului şi Duhului Sfânt), iar Vasile are parte de o perioadă de relativă pace. Prin scrierile şi predicile sale Vasile a luptat împotriva arianismului şi a încercat să demonstreze divinitatea Fiului şi a Duhului Sfânt. Pe lângă activitatea teologică el a desfăşurat şi o bogată activitate caritabilă, înfiinţând la Cezareea un centru comunitar cu denumirea de “Vasiliada” ce cuprindea: o biserică, spitale, azile pentru săraci, ateliere meşteşugăreşti care ofereau locuri de muncă pentru locuitorii provinciei. Grija lui pentru cei săraci i-a adus o imensă popularitate, dar el a rămas întotdeauna umil şi lipsit de aroganţă.
La 1 ianuarie 379 Vasile moare la Cezareea, la înmormântarea sa participând atât creştini cât şi pagâni şi iudei, ca dovadă a marii sale popularităţi. După moarte a primit apelativul de “cel Mare” ca recunoaştere a meritelor sale în domeniul teologiei.
Anul 2009 a fost declarat de Biserica Ortodoxă Română drept an comemorativ-omagial al Sf. Vasile cel Mare şi al tuturor sfinţilor capadocieni. Am considerat nimerit să prezentăm cititorului evangehlic o foarte scurtă schiţă istorică a acestor trei mari slujitori ai lui Cristos recunoscuţi de bisericile ortodoxă şi catolică în rândul sfinţilor. (n. ed.)
Cu denumirea de Părinţii Capadocieni[1] sunt desemnaţi trei episcopi din sec. IV, originari din provincia romană Capadocia (Asia Mică) şi anume Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz. Cei trei sunt unii din cei mai mari teologi ai creştinătăţii, apărători ai creştinismului biblic în faţa ereziillor.
Părinţii capadocieni. Imagine: lasvegasorthodox.com
Viaţa şi opera lor a influenţat decisiv cursul istoriei creştinismului. Din acest motiv orice creştin ar trebui să cunoască viaţa acestor trei oameni ai lui Dumnezeu şi să le urmeze exemplul de trăire duhovnicească. Noi ca şi creştini nu trebuie să considerăm scrierile lor ca fiind canonice, sau să ne uităm la ei într-un mod necritic acceptând în totalitate ceea ce au făcut sau scris. Dar învăţăturile care sunt în conformitate cu preceptele Scripturii se merită să le preluăm.
Adesea evanghelicii nu dau o importanţă prea mare părinţilor bisericii, pe motiv că “noi avem Biblia, nu ne trebuie patristica” dar făcând acest lucru pierdem lucrurile frumoase pe care ei le-au adus în creştinism şi ne uităm rădăcinile şi trecutul. Deşi în facultăţile noastre de teologie se studiază patristica, aceste studii nu se întâlnesc şi în biserici. Ar fi de dorit organizarea de conferinţe pe teme de patristică pentru publicul larg evanghelic şi publicarea operelor lor. E anormal ca librăriile creştine evanghelice să fie pline de cărţi scrise de autori de origine americană din sec. XX sau XXI şi să nu existe nici măcar o carte despre viaţa şi opera părinţilor bisericii. Dar aceste lucruri se pot face doar cu sprijinul pastorilor şi preşedinţilor de comunităţi, cei care cârmuiesc bisericile evanghelice. Acest articol este aşadar adresat şi lor.
Articolul doreşte să prezinte viaţa a trei părinţi ai bisericii şi să stârnească interesul evanghelicilor pentru citirea scrierilor lor. Înainte însă de a începe prezentarea este însă bine de ştiut că cei trei părinţi (Vasile cel mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz) NU au fost nici ortodocşi şi nici catolici, nici baptişti şi nici penticostali. Pe vremea lor Biserica încă nu se rupsese în denominaţii şi culte aşa că ei au fost doar creştini. Denumirile de ortodox şi catolic nu desemnau în epocă o denominaţie ci erau o caracterizare a credinţei creştine. Creştinismul era religia adevărată sau “dreapta credinţă” (ortho-doxia în greacă) şi în acelaşi timp era şi religia universală, raspandită pe tot pământul, care avea ca adepţi oameni de orice limbă şi neam (adică creştinismul era “catholic” = universal). Cei doi termeni erau utilizaţi pentru a se defini atat de creştinii din Răsărit cât şi de cei din Apus. Doar după Marea Schismă din 1054 cei doi termeni au căpătat sensul de azi, de cult. Din păcate Biserica Romano-Catolică şi cea Ortodoxă au confiscat imaginea părinţilor bisericii, considerând că aceştia aparţin doar lor. O vină în această chestiune o au şi evanghelicii pentru că nu au ştiut sau nu au vrut să vorbească şi să scrie despre părinţii bisericii decât foarte puţin sau deloc. În momentul de faţă capadocienii sunt consideraţi în sens denominaţional ca fiind catolici de Biserica Catolică şi ortodocşi de Biserica Ortodoxă, deşi nu au fost nici una nici alta (în sensul de azi al respectivilor termeni).
Note:
[1] “Prin noţiunea de „Părinţi ai Bisericii“ înţelegem pe acei mari teologi din primele secole creştine care au scris lucrări normative pentru Biserică şi s-au dovedit a avea viaţă şi doctrină ireproşabile.” (pr. prof. univ. dr. Vasile RĂDUCĂ, Sfinţii Părinţi Capadocieni, premianţii Antichităţii creştine, Ziarul Lumina, 25 oct. 2009)
Citeşte şi partea a doua: Părinţii Capadocieni – scurtă biografie (II) – Vasile cel Mare (de Paul Chiş)
– va urma –
Definiţia definitvă a cuvântului misional dată de blogul Kingdom Come (Vie împărăţia)
Am auzit unele nemulţumiri despre cuvântul “misional”. Unii spun că a devenit doar un cuvânt la modă (buzz word).
Alţii spun că este doar un cuvânt ce codifică postmodernism, biserica emergentă sau evanghelia socială.
Mulţi îşi exprimă frustrarea faţă de lipsa de claritate a definiţiei acestui cuvânt.
Wikipedia are o definiţie care nici nu ajută, nici nu e obiectivă, nici precisă. Alan Hirsch are o definiţie în lucru pentru biserică misională. Deşi cărţile lui mi-au fost folositoare, definiţia pe care o dă este inadecvată.
Aşa că am decis să formulez o definiţie mai robustă. Desigur, aceasta este definiţia mea. Alţi oameni pot înţelege lucruri diferite când folosesc acest cuvânt.
Creştinismul Misional este perspectiva conform căreia a fi un discipol al lui Isus Cristos implică atât o transformare interioară înspre asemănarea cu Cristos cât şi o participare activă în misiunea împărăţiei lui Dumnezeu pentru a birui răul în fiecare parte a creaţiei.
În timp ce aceasta captează pentru mine esenţa Creştinismului Misional, lasă loc pentru neînţelegerea naturii transformării interioare şi a misiunii împărăţiei lui Dumnezeu.
Pentru a ajuta la rafinarea şi mai puternică a acestui concept, ofer următoarele afirmaţii:
- Creştinismul Misional nu este legat de vreun grup de vârstă sau vreu stil particular de a face biserică.
- Creştinismul Misional este întrupat (eng: incarnational) mai degrabă decât atractiv (eng: attractional).
- Creştinismul Misional vede evanghelizarea ca parte a misiunii, nu ca totalitate a misiunii.
- Creştinismul Misional vede facerea de ucenici ca mult mai mult decât a atrage oamenii în trenul spre rai.
- Creştinismul Misional nu se bizuie pe planificare strategică.
- Creştinismul Misional nu se bizuie pe marketing.
- Creştinismul Misional se opune unei mentalităţi consumeriste.
- Creştinismul Misional crede în sacralitatea întregii vieţi (nu părţi sacre şi părţi seculare).
- Creştinismul Misional este sensibil cultural.
- Creştinismul Misional caută să slujească mai degrabă decât să fie slujit.
- Creştinismul Misional se focalizează pe clădirea împrăţiei mai degrabă decât pe clădirea congregaţiilor sau a denominaţiilor.
- Creştinismul Misional nu caută putere, bogăţie sau popularitate.
- Creştinismul Misional ia în serios ucenicizarea ca esenţială pentru toţi urmaşii lui Cristos mai degrabă decât ceva opţional pentru cei mai avansaţi.
- Creştinismul Misional crede că treaba unei adunări este să participe în misiunea lui Dumnezeu în lume mai degrabă decât să-şi formuleze propria misiune şi să-i ceară lui Dumnezeu să o binecuvânteze.
- Creştinismul Misional crede că Dumnezeu tinde să lucreze la marginile societăţii.
- Creştinismul Misional crede că slujirea trebuie concentrată la marginile societăţii.
- Creştinismul Misional crede că Dumnezeu lucrează cel mai adesea prin slăbiciuni mai degrabă decât prin puterea omului.
- Creştinismul Misional crede că evanghelia este vestea bună ce trebuie proclamată, mai degrabă decât să fie “oferită” sau vândută.
- Creştinismul Misional crede că adevărata sfinţenie este cea mai puternică formă de evanghelizare.
- Creştinismul Misional realizează că nu există o expresie a evangheliei care să fie independentă de cultura în care este proclamată.
- Creştinismul Misional crede că evanghelia este pentru toate popoarele, în toate culturile, în toate timpurile.
- Creştinismul Misional crede că “smerenia epistemologică” nu slăbeşte pretenţiile de adevăr ale creştinismului.
Tradus cu permisiune: pastorrod.blogspot.com – Definitive Missional Definition
{via Dănuţ Mănăstireanu}
În universitatea de stat din capitală funcţionează [...] o Facultate de Teologie Baptistă, cu două specializări (teologie – asistenţă socială şi teologie didactică) [...]
La Universitatea din Oradea, de specializarea teologie baptistă didactică se ocupă Facultatea de Litere. Facultatea de Ştiinţe Umaniste şi Sociale a Universităţii Aurel Vlaicu (Arad) are o specializare în teologie didactică penticostală [...]
Mai specială în contextul academic românesc se arată Universitatea Emanuel din Oradea (UEO). O universitate privată cu afiliere baptistă înfiinţată încă din anii nouăzeci, UEO oferă, în afară de teologia baptistă şi de alte câteva specializări comune în domeniul de studiu „teologie”, şi o diplomă de management [...]
La Universitatea din Oradea, de specializarea teologie baptistă didactică se ocupă Facultatea de Litere [...]
Celelalte instituţii private acreditate care propun specializări teologice sunt [...] Institutul Teologic Penticostal şi Institutul Teologic Baptist [...] din Bucureşti [...]
În afară de instituţiile de învăţământ superior acreditate de mai sus, există în România mai multe institute teologice autorizate provizoriu: [...] Institutul Teologic Creştin după Evanghelie Timotheus (Bucureşti) [...]
EVZ.ro – Câte facultăţi de teologie sunt în România, 30 octombrie 2009
Pentru că există atât de multe dimensiuni [ale nominalismului evanghelic], o abundenţă de mişcări au răsărit pentru a aborda ceea ce fiecare vede ca fiind problema centrală.
Unele mişcări se focalizează pe lipsa moralităţii personale şi deci luptă pentru grupuri de dare de socoteală sau pentru disciplinele spirituale ca şi cheie a trezirii. Altele atacă individualismul nostru şi se străduiesc să creeze o viaţă bisericească care are mai mult sens, de la “bisericile de casă” la “bisericile simple” la “bisericile profunde” la “bisericile misionale” la “bisericile vechi-viitoare”*. Unele sunt cel mai preocupate de lipsa fervorii spirituale şi îşi pun nădejdea în Duhul Sfânt aşa cum este experimentat în darurile carismatice. Unii cred că nu gândim corect şi experimentează cu noi modalităţi de înrămare a credinţei, de la teologia postmodernă la noile perspective ale neo-Calvinismului la teologia împărăţiei. Unii spun că evanghelicii sunt captivi culturii albilor şi deci susţin multiculturalismul. Unii spun că trebuie doar să mergem înapoi la temelii şi să începe să-l urmăm pe Isus.
* în engleză: ancient-future church
In the Beginning, Grace de Mark Galli, Christianity Today, 2 oct.2009
Serile de evanghelizare de la Biserica Penticostală Albini continuă
În perioada următoare în Biserica Penticostală Albini serile de evanghelizare de duminică seara vor continua cu următorii predicatori invitaţi:
- 1 noiembrie: pastor Pop Ambrozie;
- 8 noiembrie: predicator Ioan Bogdan – Baia Mare;
- 15 noiembrie: pastor Romi Mocan;
- 22 noiembrie: pastor Grigore Talpoş;
- 29 noiembrie: pastor Gicu Stan;
Summitul global de conducere – ziua a doua: Craig Groeschel, omul care caută “ceva”
Craig Groeschel. Foto: willowcreek.com
Craig Groeschel a vorbit despre “ceva”. Acel “ceva” pe care unii creştini îl au şi alţii nu, pe care unele biserici îl au şi altele nu. Unde există acest “ceva” vieţile sunt transformate şi oamenii nu sunt indiferenţi.
“Ceva” este greu de definit, e imposibil de produs pe bandă, nu se poate studia cum studiezi un produs, dar există câteva semne prin care poţi identifica dacă o biserică are acel “ceva”.
1. Biserica este incredibil de focalizată. Poate are doar câteva direcţii de slujire, dar în acelea excelează. Biserica lui Craig, LifeChurch.TV, face servicii săptămânale de închinare, grupuri mici, lucrare cu copii, lucrare cu studenţii şi misiune. Nu fac concerte, nu au autocar al bisericii, nu au Şcoli bibice de vacanţă etc. Pentru că au văzut că ceea ce au este deajuns şi este foarte bine.
2. Bisericile care au “ceva” văd oportunităţi acolo unde alţii văd obstacole.
3. Bisericile care au “ceva” sunt deschise la a eşua. Unii cred că eşecul n-ar trebui să fie o opţiune. Craig e de acord, el spune că eşecul este o necesitate, pentru ca astfel bisericile şi slujitorii învaţă lucruri pe care altfel nu le-ar fi învăţat.
4. Bisericile care au “ceva” sunt conduse de oamenii care au acel “ceva”.
Spre sfârşit Craig Groeschel a rostit o cunoscută binecuvântare franciscană:
Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze cu nemulţumirea cu răspunsurile uşoare, cu jumătăţile de adevăr, cu relaţiile superficiale, pentru ca să trăieşti adânc în inima ta.
Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze cu mânie când vezi nedreptatea, opresiunea şi exploatareaoamenilor, aşa încât să lucrezi pentru dreptate, libertate şi pace.
Fie ca Dumnezeu să te binecivânteze cu lacrimi pe care să le verşi pentru cei care suferă din cauza durerii, a respingerii, a foametei, a războiului, aşa încât să-ţi întinzi mâna să-i mângâi şi să le transformi durereaîn bucurie.
Şi fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze cu suficientă naivitate încât să crezi că poţi face o diferenţă în lumea aceasta, aşa încât să faci ceea ce alţii pretind că nu nu se poate face.
Saitul bisericii lui Craig este LifeChurch.tv. El a scris şi o carte pe această temă: It: How Churches and Leaders Can Get It and Keep It.
Vezi şi: Summitul global de conducere – ziua a doua: Catherine Rohr, prietena prizonierilor.
Summitul global de conducere – ziua a doua: Catherine Rohr, prietena prizonierilor
Catherine Rohr. Foto: willowcreek.com
Cathernine Rohr a părăsit la 26 de ani o carieră bănoasă în care câştiga peste 200.000$ anual pentru a fonda Programul de Antreprenoriat pentru Închisori, în care a investit toate economiile familiei. Şi când spune toate, asta înseamnă chiar toţi banii pe care îi aveau în economii ea şi soţul ei, mutându-se în Texas, statul unde îşi desfăşoară activitatea aceast program.
Catherine doreşte ca să ii ajute pe deţinuţi (trecuţi printr-un proces de selecţie) să înveţe deprinderile de care au nevoie pentru ca atunci când vor fi liberi să se poată integra în societate, nefiind nişte consumatori, ci oameni care dăruiesc înapoi societăţii. Ea îi învaţă cum să facă un plan de afaceri, îi ajută să-şi găsească slujbe sau chiar să pornească micile afaceri după ce vor fi eliberaţi. Mai mult, ea urmăreşte ca pe parcursul celor 4 luni de cursuri ca şi caracterul să le fie schimbat. Astfel, investind şi crezând în ei, cei care trec prin programul conceput de ea au o rată a recidivării sub 10%, în timp ce media pe ţară este de peste 50%.
Puteţi citi mai multe despre acest uimitor program accesând saitul pep.org (în engleză).
Vezi şi: Summitul global de conducere – ziua a doua: dialog între Bill Hybels, Ken Blanchart şi John Maxwell
Summitul global de conducere – ziua a doua: dialog între Bill Hybels, Ken Blanchart şi John Maxwell
Sesiunile celei de-a doua zile au debutat cu Davi Gibbons, pastor senior al Newsong Church California, la care nu am participat.
A urmat apoi un dialog foarte cald şi instructiv între Bill Hybels, Ken Blanchart şi John Maxwell.
Ken Blanchart este vorbitor şi consultant, carieră pe care şi-a început-o în afara familiei lui Dumnezeu, după cum singur recunoaşte. A fost condus înspre întâlnirea cu Cristos prin intermediul prietenilor săi Norman Peale, Bill Hybels ş.a. Ken a fost foarte surprins să vadă, după ce a devenit creştin şi a citit cu atenţie evangheliile, că toate principiile de conducere despre care scrisese şi vorbise au fost practicate la cel mai înalt nivel de către Isus Cristos. O nemulţumire a lui Ken este că bisericile, dacă ar fi să analizeze din punct de vedere al unui economist, au cel mai slab model de afaceri: deşi fieacare este echivalentul unei francize prin care oamenii să-l cunoască pe Isus, acestea nu colaborează îndeajuns într-o anumită zonă cum ar fi un oraş, deseori neridicându-l pe Isus mai sus de zidurile propriei clădiri.
John Maxwell a parcurs un drum oarecum opus, de la slujirea de pastor timp de 25 de ani la vorbitor în lumea afacerilor, după ce a văzut că scrierile lui despre conducerea în biserică aveau un public numeros în afara bisericii, între oamenii de afaceri. John a învăţat că pentru a putea vorbi oamenilor de afaceri despre credinţa sa trebuie să lege relaţii cu aceştia, şi relaţiile se pot lega doar dacă va ajunge să câştige respectul lor, fiind pregătit şi excelând în ceea ce face. Nu a fost deloc confortabil pentru el să devină vorbitor motivaţional în principii de conducere pentru companii, dar l-a călăuzit un gând exprimat de pastorul luteran-evanghelic Dietrich Bonhoeffer: un discipol al lui Isus nu ştie întotdeauna unde va merge dar ştie că întotdeauna va fi cu Isus. În cariera sa de vorbitor a avut uneori ocazia să fie unealta prin care oameni puternici să se întoarcă la Dumnezeu, într-o ocazie numărul acestora fiind mai mare decât cei care s-au converit în cinci ani de slujire pastorală a sa.
Bill Hybels – liderul de 360 grade
Bill Hybels. Foto: willowcreek.com
Pastorul senior al bisericii Willow Creek din Illinois a vorbit despre ce înseamnă conducerea multidirecţională, cea care nu e îndreptată doar în jos, spre subordonaţi, ci cea care începe prima dată cu propria persoană, apoi ştie să conducă pe orizonatală (est şi vest), adica pe cei care sunt pe acelaşi nivel cu noi, dar şi conducerea în sus (nord), adică a superiorilor.
“Cel mai bun cadou pe care îl poţi da biserici este un sine sănătos, energizat şi complet supus.”
Gary Haugen – avocat, fondator al International Justice Mission
Gary Haugen. Foto: willowcreek.com
Gary Haugen a vorbit despre conducerea care contează, şi anume cea care contează pentru Dumnezeu. Pentru a arăta care este aceasta putem citi câteva versete:
Căci Domnul este drept, iubeşte dreptatea, şi cei neprihăniţi privesc Faţa Lui. Psalmi 11:7
Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Isaia 1:17
Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentrucă voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Matei 23:23
Dumnezeu iubeşte dreptatea şi se aşteaptă ca copii lui să fie cei care o aduc şi o înfăptuiesc pe Pământ. Scopul nostru nu este doar izbăvirea sufletului ci aducerea întregii creaţii în împăcare cu Dumnezeu. Fiind avocat, Gary Haugen este profund preocupat de apărarea drepturilor omului şi de izbăvirea celor nedreptăţiţi din mâna oamenilor răi. El spune că “nedreptatea este abuzul puterii, înseamnă a lua de la alţii ceea ce Dumnezeu le-a dat: demnitate, libertate, onoare”. Creştinii sunt chemaţi să aducă izbăvirea lui Dumnezeu pentru aceşti oameni cărora le-a fost furat ceea ce Dumnezeu le-a dăruit, altfel, cum vor cunoaşte ei că Dumnezeu este bun?
Tim Keller – pastor senior al Redeemer Presbiterian Church
Tim Keller. Foto: willowcreek.com
Tim Keller a expus pilda fiului risipitor, aşa cum personal nu ţin minte să o fi auzit.
Pilda a fost spusă în contextul unor discuţii cu oamenii religioşi (Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi Fariseii şi Cărturarii cârteau şi ziceau: “Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă cu ei.”). Trebuie să observăm că pilda se încheie cu tatăl vorbind fiului mai mare, nu celui mai mic. Aceasta ne arată că pilda se adresează în principal oamenilor reprezentaţi de fiul mai mare: cei ascultători, împlinitori ai legii, morali (iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca).
Amândoi fraţii sunt înstrăinaţi de tată. Dar în vreme ce fiul cel mic se întoarce şi intră la ospăţul pregătit pentru el, fiul cel mare refuză. De ce? Din cauza propriei neprihăniri.
Trei simptome ale fariseismului moral pe care le vedem la fratele mai mare:
- Fratele mai mare se înfurie când viaţa nu merge cum vrea El, când tatăl (Dumnezeu) nu se comportă cum se aşteaptă el (El s-a întărâtat de mânie).
- Fratelui mai mare îi e imposibil să nu dispreţuiască şi să nu privească de sus pe cei leneşi, pe cei care nu au doctrina corectă, etc (când a venit acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat). Ei au un sentiment al superiorităţii datorită faptelor lor bune.
- Fratele mai mare nu poate ierta (refuză să intre la ospăţ), pentru că nu poate accepta că el ar putea păcătui în acest fel. Dacă ar accepta că şi el ar putea face acelaşi păcat, ar fi şi el iertător.
Fratele mai mare ne arată că pocăinţa trebuie să includă şi pocăinţa pentru motivaţia faptelor noastre bune. Ascultarea noastră de Dumnezeu nu trebuie să fie pentru a obţine lucruri de la el (aceasta e idolatrie), pentru a fi primiţi de El, ci cred Evaghelia şi sunt primit de Dumnezeu, de aceea ascult.
Tentaţia întoarcerii de la Evanghelie la religie este permanentă.
Aceste învăţături sunt expuse pe larg în cartea sa The Prodigal God: Recovering the Heart of the Christian Faith.
Doar în cazul Bisericii Penticostale se mai poate vorbi despre o activitate atât de intensă de înfiinţare de noi lăcaşuri de cult – într-un interval de nici zece ani (1995-2003) au apărut aproximativ 1.000 de noi biserici, procentul de creştere fiind de circa 75% şi corespunzând unei creşteri a membrilor acestui cult cu aproximativ 50%”
…
În timp ce din multele lăcaşuri neoprotestante apărute după 1989 doar o parte au fost ridicate, restul fiind amenajate în construcţii sau case preexistente cumpărate ori închiriate, cele 3.000 de biserici ortodoxe au fost practic toate construite din temelii”.
…
în România două culte neoprotestante refuză ajutorul de stat: Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea şi Cultul Creştin Baptist din România-Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste. De asemenea nici Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova” nu solicită sub nici o formă sprijin financiar din partea statului. Acest lucru este o consecinţă atât a principiului cultului, conform căruia biserica ar trebui să fie separată de stat, cât şi a percepţiei că a obţine bani de la stat implică proceduri extrem de complicate.
flux RSS
email
Editor ClujulEvanghelic.ro
