Înțelepciune pentru căsătorie în Proverbe (1-10)

Cap. 2

Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; ca să te scape şi de nevasta altuia, de străina, care întrebuinţează vorbe ademenitoare, care părăseşte pe bărbatul tinereţii ei, şi uită legământul Dumnezeului ei. Căci casa ei pogoară la moarte, şi drumul ei duce la cei morţi: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, şi nu mai găseşte cărările vieţii.

Cap. 5

Căci buzele femeii străine strecoară miere, şi cerul gurii ei este mai lunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri. Picioarele ei pogoară la moarte, paşii ei dau în locuinţa morţilor. Aşa că ea nu poate găsi calea vieţii, rătăceşte în căile ei, şi nu ştie unde merge. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, şi nu vă abateţi de la cuvintele gurii mele: depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei ei, ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta, şi unui om fără milă anii tăi; ca nu cumva nişte străini să se sature de averea ta, şi tu să te trudeşti pentru casa altuia; ca nu cumva să gemi, la urmă, când carnea şi trupul ţi se vor istovi, şi să zici: “Cum am putut eu să urăsc certarea, şi cum a dispreţuit inima mea mustrarea? Cum am putut să n-ascult glasul învăţătorilor mei, şi să nu iau aminte la cei ce mă învăţau? Cât pe ce să mă nenorocesc de tot în mijlocul poporului şi adunării!” Bea apă din fântâna ta, şi din izvoarele puţului tău. Ce, vrei să ţi se verse izvoarele afară? Şi să-ţi curgă râurile pe pieţele de obşte? Lasă-le să fie numai pentru tine, şi nu pentru străinii de lângă tine. Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei! Şi pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină, şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute?

Cap. 6

Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii. Ele te vor feri de femeia stricată, de limba ademenitoare a celei străine. N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei, şi nu te lăsa ademenit de pleoapele ei. Căci pentru o femeie curvă, omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine, şi femeia măritată întinde… o cursă unui suflet scump. Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-i ardă picioarele? Tot aşa este şi cu cel ce se duce la nevasta aproapelui său: oricine se atinge de ea nu va rămâne nepedepsit. Hoţul nu este urgisit când fură ca să-şi potolească foamea, căci îi este foame; Şi dacă este prins, trebuie să dea înapoi înşeptit, să dea chiar tot ce are în casă. Dar cel ce preacurveşte cu o femeie este un om fără minte, singur îşi pierde viaţa cine face aşa. Nu va avea decât rană şi ruşine, şi ocara nu i se va şterge. Căci gelozia înfurie pe un bărbat, şi n-are milă în ziua răzbunării; nu se uită la nici un preţ de răscumpărare, şi nu se lasă înduplecat nici chiar de cel mai mare dar.

Cap. 7

Zi înţelepciunii: “Tu eşti sora mea!” Şi numeşte priceperea prietena ta, – ca să te ferească de nevasta altuia, de străina care întrebuinţează cuvinte ademenitoare. Stăteam la fereastra casei mele, şi mă uitam prin zăbrele. Am zărit printre cei neîncercaţi, am văzut printre tineri pe un băiat fără minte. Trecea pe uliţă, la colţul unde stătea una din aceste străine, şi a apucat pe calea care ducea spre locuinţa ei. Era în amurg, seara, în noaptea neagră şi întunecoasă. Şi, iată că, i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată ca o curvă şi cu inima şireată. Era bună de gură şi fără astâmpăr; picioarele nu-i puteau sta acasă: când în uliţă, când în pieţe, pe la toate colţurile stătea la pândă. Ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, şi cu o faţă fără ruşine i-a zis: “Eram datoare cu o jertfă de mulţumire, azi mi-am împlinit juruinţele. De aceea ţi-am ieşit înainte, să te caut, şi te-am şi găsit. Mi-am împodobit patul cu învelitori, cu aşternut de pânzeturi din Egipt; mi-am stropit aşternutul cu smirnă, aloe şi scorţişoară. Vino, să ne îmbătăm de dragoste până dimineaţă, să ne desfătăm cu dezmierdări! Căci bărbatul meu nu este acasă, a plecat într-o călătorie lungă, a luat cu el sacul cu bani, şi nu se va întoarce acasă decât la luna nouă.” Tot vorbindu-i, ea l-a ademenit, şi l-a atras cu buzele ei ademenitoare. Deodată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laţ, fără să ştie că o va costa viaţa, până ce săgeata îi străpunge ficatul. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele. Să nu ţi se abată inima spre calea unei asemenea femei, nu te rătăci pe cărările ei. Căci ea a făcut să cadă multe jertfe, şi mulţi sunt cei pe care i-a ucis ea. Casa ei este drumul spre locuinţa morţilor, drumul care pogoară spre locaşurile morţii.