Cugetările lui Bazil (10)
Creștinul include în epistemologia lui revelația ca adaus și luminător al rațiunii nu ca opoziție la rațiune.
Daca Dumnezeul personal care se reveleaza pe sine si care s-a revelat propozitional exista atunci preeminenta credintei asupra ratiunii (autonome) este necesara.
Cronologic vorbind intai a fost experierea nemijlocita a lui Dumnezeu, deci credinta+ratiune luate ca intreg unitar, nedespartite, similar Treimii, dupa care a venit Caderea si credinta s-a despartit de ratiune, Dumnezeu retragandu-se si credinta devenind anevoioasa si neimediata. Ratiuna si-a facut singura loc pe cat a putut intr-un univers ostil tot din cauza Caderii ajungand sa fie incoronata (metaforic si literal) ca regina a epistemologiei de catre umanismul optimist. Crestinul se intoarce la radacini si cu anevoie face drumul inapoi spre starea edenica de non-contradictie si completa unitate intre credinta si ratiune, dar acum se multumeste cu umbrele, cu oglinda neclara, fiind totusi in fire si in trup de carne, dar traind cu promisiunea intregirii si desavarsirii pe care o va primi la intoarcerea in slava a lui Cristos.
fluxul RSS complet
Pelerinaj în Țara Sfântă
