Clujul Evanghelic

În acest articol aş dori sa prezint o pagină din istoria Bisericii puţin cunoscută evanghelicilor şi anume controversa iconoclastă. Evanghelicii îi acuză adesea pe ortodocși pentru cultul icoanelor dar fără a şti de unde a pornit acest cult, ce anume l-a facut atât de popular până în zilele noastre şi de ce nu dispare. Sper ca prin acest articol să îi fac pe cititorii evanghelici să înteleagă că creştinii de azi din bisericile tradiţionale sunt nişte victime ale unor evenimente istorice şi deci nu e de ajuns ca în discuţiile cu ei pe aceasta temă a icoanelor sa îi bombardăm cu texte biblice ci trebuie să le aducem şi argumente istorice.

I. Icoanele în primele secole ale Bisericii

Venerarea imaginilor sau a icoanelor este o practica interzisă de Biblie (“Să nu îţi faci chip cioplit şi nicio INFĂŢISARE a lucrurilor care sunt sus în cer, jos pe pământ sau în apele de sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti… Exod 20:4) iar creştinii din primele veacuri au respectat aceasta poruncă cu mare stricteţe. Conciliul de la Elvira din anul 305 (localitate în Spania) hotăra prin canonul 36 interzicerea păstrării de tablouri, de picturi în biserici pentru ca acestea să nu devină obiect “de închinare şi adoraţie”.

Prin această regulă se încerca oprirea aducerii de obieciuri păgâne în biserică şi închinarea la Dumnezeu prin intermediul reprezentărilor vizuale aşa cum făceau păgânii.

Asta nu înseamna că în biserici nu existau imagini cu scop decorativ sau educaţional. Încă din cele mai vechi timpuri bisericile creştine au fost decorate cu imagini care prezentau anumite personaje sau teme biblice: mielul, bunul păstor, cupa de vin, viţa de vie, peştele, crucea, mici reprezentări ale lui Isus sau apostolilor. Chiar şi evreii aveau imagini în sinagogile lor cu scop decorativ. Se remarcă prin frumuseţea imaginilor sinagogile de la: Douro Europos din Siria (sec. III d.H.), Sepphoris din Israel (sec.V-VI d.H.), sinagoga Hamat Tiberias din Tiberias din Israel (sec. IV d.H.), sinagoga Beit Alfa din Israel (sec.IV d.C.); chiar și în Templul din Ierusalim au existat imagini decorative, de exemplu cei doi heruvimi de pe capacul ispășirii de deasupra chivotului. Dintre bisericile creştine care se remarcă prin picturile cu care au fost decorate se remarcă: Basilica Calixtus din Roma (sec. II d.H.), basilica San Calisto din Roma, basilica Commodilus.

Atât sinagogile iudaice cât şi bisericile creştine erau decorate cu mozaicuri sau picturi pe pereţi. Binenţeles creştinii au construit astfel de biserici în perioadele de pace, când persecuţiile încetau temporar (persecuţiile anticreştine ale statului roman nu au fost continue până în 313, anul legalizării oficiale a creştinismului, existând şi perioade mai scurte sau mai lungi de pace în fiecare secol).

După cum am arătat, bisericile aveau imagini încă din cele mai vechi timpuri, dar aceste imagini nu erau utilizate ca mijloc de închinare la Dumnezeu sau la Domnul Isus.

Chiar şi în zilele noastre în unele biserici neoprotestante (mai ales de la ţară) există picturi cu subiecte biblice, deasupra cărora sunt scrise diverse sloganuri creştine cum ar fi “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”, “Un Domn, o credință, un botez” etc. Ceva de genul acesta exista şi în basilicile din catacombele creştine în primele veacuri ale crestinătăţii.

Prezenţa acestor imagini era conformă cu Scriptura pentru că Biblia interzice doar utilizarea reprezentarii materiale, fizice a lui Dumnezeu sau a altor fiinţe pentru închinarea înaintea lor nu şi creaţiile artistice ca atare. Închinarea la Dumnezeu trebuie facută direct fără o interfaţă materială, nu prin intermediul unor reprezentări, mai ales ca nimeni nu l-a vazut pe Dumnezeu şi deci nu stie cum arată. Porunca din Exod a urmarit să ferească poporul evreu tocmai de aceste pericole. De fapt primii crestini nu l-au reprezentat niciodată pe Tatal ci doar pe Isus, apostoli şi scene din Biblie.

Începând cu legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin prin edictul de la Milan din 313 lucrurile au început să se schimbe în ceeace priveşte imagistica creştină. Biserica a început să primească din ce în ce mai mulţi păgâni, mulţi convertiţi din interes (ca să se dea bine cu creştinii “favoriţii” împăratului) şi necatehizaţi corespunzător de episcopii prinşi în diferite controverse teologice interne. Aceşti noi convertiţi neavând o educaţie biblică solidă şi-au adus obiceiurile păgâne în Biserică. În această perioadă s-a dezvoltat un cult al martirilor care au fost consideraţi sfinţi şi li s-au atribuit diferite puteri miraculoase. De aici şi până la reprezentarea lor prin tablouri sau statui şi la închinarea înaintea acestor reprezentări materiale ale lor nu a fost decât un pas. Oamenii nu se închinau picturilor sau statuilor în sine ci persoanei reprezentate (martir, apostol, profet) prin intermediul picturilor şi statuilor.

S-au creat deasemenea reprezentări ale lui Isus şi ale fecioarei Maria. Pentru un convertit care nu cunoştea Biblia şi în special Vechiul Testament era foarte greu să înteleagă cum se poate ca Dumnezeul creştin sau Fiul Lui să nu aibă imagini în faţa cărora şi prin intermediul cărora credinciosul să se închine. Toţi zei din religiile păgâne aveau statui şi tablouri care reprezentau divinitatea şi în faţa cărora trebuia să te închini.

La acest cult al icoanelor (tablouri, statui, desene de pe pereţii bisericilor) a contribuit şi gândirea antiudaică a unora din clericii creştini. Rupând creştinismul de rădăcinile sale iudaice, vechi testamentare, s-a deschis uşa pentru tot felul de practici păgâne. Deci cultul icoanelor e rezultatul unui proces lung de îndepărtare a creştinilor de iudaism (din care s-a născut creştinismul) şi poporul evreu, pentru că fără Vechiul Testament nu prea există nicio bază pentru interzicerea cultului imaginilor în creştinism. Porunca de a nu îţi face chip cioplit sau o reprezentare prin intermediul căruia să te închini lui Dumnezeu nu apare decât în Vechiul Testament, în cele 10 Porunci. Noul Testament nu abordează acest subiect.

Istoricul român Stelian Brezeanu spune în cartea sa Istoria Imperiului Bizantin: “cu veacul IV, sub presiunea artei portretului din lumea greco-romană, a propagandei imperiale şi a religiilor păgâne, ce reprezentau sub chipuri de oameni zeii lor, imaginea umană conferă trăsături palpabile sfinţilor, al căror cult a luat amploare. Imaginile umane ale sfinților şi chiar ale personajelor divine, sub forma icoanelor portabile, invadează viaţa cotidiană a creştinului analfabet, cu deosebire în spaţiul lumii greco-romane”.

Icoanelor a ajuns sa li se atribuie puteri miraculoase, fiind sărutate sau purtate pe zidurile cetăţilor pentru a alunga molimele sau invadatorii. Oamenii făceau jurăminte pe icoane.

Au apărut şi o serie de legende despre originea anumitor icoane. Istoricul bisericii Eusebiu de Cezareea (263-339 d.H.) vorbeste în cartea sa Istoria ecleziastica despre faptul că pe vremea lui circula o poveste despre o icoană care îl reprezenta pe Isus şi care a fost se spune pictată chiar de El după înalţarea la cer în mod miraculos şi trimisă prin intermediul apostolului Tadeu regelui Abgar al Edessei (cetate în Siria) care vroia să vadă cum a arătat Isus despre care auzise multe lucruri. Dupa ce a primit icoana regele s-a convertit la creştinism. Aceasta “icoană nefăcută de mâna omenească” a fost considerată ca una din primele icoane “creştine”, atribuindui-se puteri miraculoase mult mai mari decât celorlalte. O altă poveste spune că evanghelistul Luca ar fi pictat prima icoană din lume reprezentand-o pe fecioara Maria. Binenţeles aceste poveşti nu sunt adevărate nefiind prezentate în Biblie şi nici în scrierile primilor părinţi ai bisericii. E absurd să crezi că Isus ar face un astfel de lucru, încălcând poruncile pe care Dumnezeu le-a dat. Niciun evreu credincios nu ar fi putut crea o icoană pentru utilizarea ei în închinare, cu atât mai mult cel mai mare evreu al tuturor timpurilor: Isus Cristos şi ucenicul său Luca.

Aceste două poveşti au fost create pentru a da o “origine” mai spectaculoasă, mai plină de”sfinţenie” unor icoane cu autor necunoscut. Cele două poveşti sunt de origine târzie, nefiind regăsite la primii părinţi ai bisericii care au trăit imediat după apostoli şi i-au cunoscut pe aceştia sau pe creştinii care i-au cunoscut pe apostoli (Polycarp, Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon, Iustin Martirul).

– va urma –