Biserica Baptistă Mănăștur își sporește prezența online: saitul a fost redesenat, a început transmiterea LIVE a serviciilor de închinare de duminică, are o nouă pagină pe Facebook, și încearcă și prezența, stângace deocamdată, pe twitter.

Deși este prima și cea mai mare biserică baptistă din oraș ca număr de membri, transmiterea LIVE a început după ce alte 4 biserici baptiste ofereau această facilitate tehnică. Reticența unei biserici în a transmite LIVE este de înțeles; îmi amintesc că la inaugurarea trustului de presă Trinitas al Patriarhiei Ortodoxe patriarhul Daniel aducea o justificare teologică (cu referiri la părinții Bisericii) pentru existența mass-mediei creștine inclusiv pe internet.

Similar îmi imaginez că trebuie să fie și în cazul deciziei transmisiilor LIVE. O biserică locală nu poate aduce doar argumente pragmatice ci este necesară și o justificare teologică pentru deschiderea unei ferestre înspre spațiul și timpul dedicat adunării laolaltă a credincioșilor.

Și biserica baptistă Teofania experimentează cu transmisia LIVE, în total fiind 6 biserici penticostale și 6 baptiste ale căror servicii de închinare sunt transmise pe internet.

Tot el observă însă, în concordanţă cu numeroşi istorici, antropologi şi sociologi, că acest declin nu înseamnă neapărat refuzul omului de a primi Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura Bisericii, ci, mai degrabă, o “retragere a religiei” (expresia aparţine filosofului şi istoricului francez Marcel Gauchet). Aceasta din urmă, precizează J. Moingt, “nu a însemnat, la început, o descreştinare cauzată de acumularea refuzului credinţei, ci un fenomen de civilizaţie, de desfacere şi de ruptură a legăturii care a unit, dintru începuturile istoriei, religia şi societatea, căci sacrul, cultul şi mitul unei descendenţe comune sunt cele care au format legătura socială originară dintre indivizi. Aşadar, pe măsură ce dreptul politic îşi asuma tot mai mult legătura socială şi diferitele nevoi ale vieţii în societate, a rezultat o secularizare a societăţii şi o laicizare a puterii de stat, fenomen care eroda necesitatea religiei şi importanţa ei pentru indivizi.”

Pr. Daniel Avram, Ziua de Cluj, 1 sept. 2011

Biserici penticostale

Biserica Penticostală Albini LIVE	Biserica Penticostală Carpaţi LIVE
Biserica Penticostală Speranța LIVE	Biserica Penticostală Betania LIVE
Biserica Betel Zorilor LIVE	Veste Bună Someșeni LIVE

Biserici Baptiste

Biserica Baptistă Iris LIVE	Biserica Baptistă Betel LIVE
Biserica Baptistă Unu-Unu LIVE	Biserica Baptistă Renașterea LIVE
Biserica Baptistă Mănăștur LIVE	Biserica Baptistă Teofania LIVE

Mai sunt și alte biserici din județul Cluj care transmit LIVE? Lăsați un comentariu la această postare cu adresa web! Vă mulțumim!

Este biserica necesară pentru un creştin practicant? Nu-i aşa, cu cât stai mai departe de biserică, cu atât o înţelegi mai greu? Am experimentat acest lucru în viaţa mea şi, mai mult, am simţit ceea ce spunea Sfântul Ioan al Crucii: „Sufletul virtuos care este singur [...] se aseamănă cu un cărbune aprins singur. Se va răci, în loc să se aprindă mai tare.”

Poate vor spune unii: ne-am „ars” cu biserica sau nu mai găsesc nimic în ea. Dar, la urma urmei, cine este un soţ sau o soţie perfectă, un copil sau un părinte perfect. Nu abandonăm instituţia familiei din cauza imperfecţiunilor ei, deci, de ce am părăsi adunarea?

Trebuie să plec de la serviciul de închinare, întrebându-mă nu ce am obţinut eu, ci dacă a fost mulţumit Dumnezeu.

„Există două lucruri pe care nu le putem face singuri, a spus Paul Tournier, unul este să ne căsătorim, iar celălalt este să fim creştini.” Biserica joacă un rol vital, necesar. Noi suntem „noua comunitate” a lui Dumnezeu pe pământ.

Apostolul Pavel a vorbit despre „taina ţinută ascunsă din veacuri în Dumnezeu”. Intenţia lui Dumnezeu, spune el, era ca „domniile şi stăpânirile din locurile ceresti, să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”. (Efeseni 3:10)

Continuăm să venim la Biserică pentru că ea este trupul lui Cristos, este prima instituţie din întreaga istorie a lumii, care a pus pe picior de egalitate evreii şi neevreii, bărbaţii şi femeile, sclavii şi oamenii liberi, pentru că în Cristos avem o nouă identitate şi pentru că prin această comunitate de oameni diverşi, avem ocazia să atragem atenţia lumii şi chiar a lumii supranaturale de dincolo.

Biserica este locul unde ne sărbătorim noua identitate!

Ajută-ne, Doamne, să nu părăsim adunarea, ci să venim cu bucurie, călăuziţi de această nouă identitate în Cristos Isus şi să fim un semn nou, total diferit de obiceiurile lumii, care să contrazică lumea într-un mod plin de promisiune!

DANIEL HORVAT

Deşi voi încerca să fac un rezumat (parafrazare) în două părţi cât mai concis, acesta nu poate înlocui citirea în întregime a interviului, întins pe 14 episoade (cam 24 pagini A4).

Influenţa comunismului.
În materie de conducere (leadership) am moştenit din comunism secretomania, controlul şi manipularea prin vinovăţie. Apoi, incapacitatea dialogului în contradictoriu, chiar şi între intelectuali, mentalitatea de asistaţi, dependenţa de exterior (vest) şi uşurinţa cu care ne vindem libertatea. Deşi o convertire completă (conform lui Calvin) ar trebui să includă mintea, inima şi punga, la noi s-a ajuns în cel mai bun caz la inimă, şi foarte rar la pungă, motiv pentru care susţinerea materială a diferitelor nevoi interne este majoritar din vest, lucru care poate duce la impunerea unor direcţii sau linii doctrinare din afară, sau chiar la manipulare.
Libertatea.
Pentru înţelegerea libertăţii câştigate în 89, cea mai bună metaforă este inspirată din Vechiul Testament, robia egipteană a poporului evreu – pentru definirea comunismului; exodul – pentru a descrie pregatirea pentru libertate; si cei 40 de ani in pustie – pentru definirea postcomunismului. Pornind de la această metaforă, este imposibil pentru o naţiune care a trăit în robia comunismului să înţeleagă şi să trăiască libertatea.
Pentru vremuri noi avem nevoie de structuri (şi de oameni) noi, pe când bisericile permanentizeaza modele din perioada comunistă în vreme ce datele realităţii din jurul nostru s-au schimbat complet. Oamenii nu mai pot fi controlaţi prin vinovăţie şi reguli, ci aşteaptă să le fie insuflate convingeri şi să aibă modele vrednice de urmat.
Alianţa Evanghelică.
Alianţa a apărut dintr-o nevoie reală, de unitate a evanghelicilor. Dar modelul de conducere prin rotaţie între cele trei culte este unul care mai mult duce la fragmentare decât ajută. Un model mai bun ar putea fi cel din Anglia, unde conducerea e aleasa prin vot pe baza unui proiect. Cum Alianţa nu este viabilă în teren, soluţia ar putea fi crearea unor structuri alternative care să poată mobiliza resursele locale pentru unitate, cum este iniţiativa BIG-Impact.
Instituţiile eclesiale şi ‘paraeclesiale’.
Deoarece moştenim ADN-ul reformei radicale nu avem o relaţie foarte bună cu instituţiile, unul dintre motive fiind si faptul că nu am dezvoltat o teologie a insitituţiei. De asta evanghelicii au triumfat mai degrabă în perioada anti-instituţională, pe când în momentul în care acestea se consolidează şi în spaţiul propriu, riscă să stingă duhul evanghelic.
Instituţiile parabisericeşti (termen nefericit, deoarece numai ‘lumea’ – în sensul teologic – este în afara Bisericii) se aseamănă cu ordinele călugăreşti catolice. Atunci când bisericile uită sau neglijează anumite domenii de slujire cum este îngrijirea săracilor, Dumnezeu ridică o carismă specială, de ajutorare a săracilor. În lumea catolică este exemplu franciscanilor, care au apărut tocmai din acest motiv. Dar aceste organizaţii există doar pentru a umple găurile pe care biserica nu le umple şi nu le încorporează holistic în viaţa ei, dar cum este cazul World Vision, în momentul în care biserica încorporează din ce în ce mai mul dimensiunea slujirii săracilor, prezenta organizatiei nu mai este necesară în acea comunitate.
Bisericile uneori nu funcţionează în mod eficient, nu împlinesc nevoile oamenilor şi se autoperpetuează din rutină. În aceste situaţii o mică infuzie cu pragmatism este binevenită.
La nivel personal, pentru creştin religiosul ar trebui să fie savoarea care pătrunde întregul, sarea care dă gust mâncării, şi nu ceva care înghite toate dimensiunile vieţii. Subsumărea întregii realităţi personale religiosului duce la concetrarea noastră pe activităţi şi programe care umplu săptămâna la biserică, ne mai lăsând loc la o dezvoltare socială, culturală şi profesională coerentă.
Rolul banilor
Saracia materială a românilor este în mare parte rezultatul mentalităţii de asistaţi. Soluţia pentru depăşirea dependenţei finaciare de vest este aplicarea modelul biblic vechi testamental, când 12 triburi susţineau material leviţii, cei care făceau slujba la Templu. La fel, 12 familii ar putea susţine un slujitor eclesial, într-un model ideal. Există biserici mult mai sărace care au o mentalitate misionară şi dăruiesc pentru acest scop cu mult peste cât am fi noi înclinaţi să credem.
Ne putem confrunta cu două pericole financiare: dependenţa de sponsorizari si astfel probabilitatea impunerii din afară şi a pierderii indentităţii, şi cealaltă extremă, autarhia, izolarea completă de trupul lui Hristos. Ca si evanghelici oricum suntem izolaţi prin ignorarea celor 14 secole de la apostoli până la reformă, uitând sau neglijând că în această perioadă s-a mai făcut teologie şi au mai fost sfinţi. Această amnezie istorică ne afectează serios identitatea, riscând să repetăm greşelile trecutului din care se pot învăţa atâtea. Iar izolarea duce la spirit sectar, care nu naşte sănătate spirituală.
Angajarea socială.
O contribuţie importantă pe care evangelicii o pot aduce spaţiului românesc este etica împuternicită de Duh şi întrupată în faptă, predicată teoretic dar care nu este întâlnită plenar în comunităţile noastre.
Apoi mai putem aduce in societatea contemporană o înţelegere a muncii ca vocaţie (la care se adaugă conceptul de chemare) nu ca corvoadă. Aceste perspective ne pot ajuta să sacralizăm componentele “ne-religioase” ale vieţii cum ar fi munca, politica, grija faţă de natură. Dar din păcate nu am ajuns să avem reflecţie de calitate, teologie românească evanghelică. N-am ajuns nici la o asumare sănătoasă a responsabilităţii pentru faptele noastre izvorâtă din realitatea că suntem parte a planului mai mare a lui Dumnezeu. Parte din vină este moştenirea comunistă, unde responsabilitatea şi deciziile erau ale partidului, si individul nu era nevoie să gândească prea mult, ajungând ca şi acuma să trăim în umbra aceleiaşi mentalităţi iresponsabile.