Acest articol îşi propune să facă o scurtă prezentare a creştinismului pe teritoriile ce astăzi alcătuiesc România, a originilor credinţei creştine pe aceste meleaguri şi a oamenilor care au trudit la lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu în acest colţ al Europei.

În Dacia creştinismul a pătruns destul de timpuriu fiind propovăduit de apostolul Andrei, după Eusebiu din Cezareea, un istoric al bisericii din secolul IV. Această teorie este însă contestată de unii istorici din zilele noastre care consideră că nu există suficiente dovezi care să sprijinească această părere a lui Eusebius. E posibil ca această informaţie furnizată de Eusebiu să fie totuşi adevărată mai ales că el descrie în cartea sa şi alte evenimente din istoria Bisericii despre care se ştie că sunt adevărate. Adevărul e că la fel ca şi în cazul altor evenimente descrise în scrierile autorilor antici şi despre aceasta avem puţine informaţii. Probabil că vom afla în întregime care este adevărul abia atunci când ne vom întâlni personal cu Apostolul Andrei în rai.

Eusebiu povesteşte că apostolul Andrei a venit şi a propovăduit credinţa creştină locuitorilor din Scytia, denumirea antică a Dobrogei.

Dovezi mai numeroase despre prezenţa creştinismului pe teritoriile romane de la nord de Dunăre apar începând cu secolul III. Ca urmare a săpăturilor arheologice efectuate în sec. XX s-au descoperit mai multe vestigii creştine cum ar fi: cruciuliţele de la Barboşi şi opaiţele de la Tomis în Dobrogea, o piatră cu imaginea “Bunului Păstor” descoperită la Potaissa (Turda), o imagine reprezentând povestea lui Iona, o inscripţie funerară a unei familii în care unii din membri erau creştini. Toate aceste vestigii datează din secolul III d.H.

Din secolele IV-VI datează opaiţele de lut cu cruce descoperite la Apulum (Alba-Iulia) şi Potaissa, opaiţele de bronz cu cruce şi porumbel (simbolul Duhului Sfânt) de la Dej, vasele de ceramică cu cruce de la Porolissum din jud. Sălaj şi Poian din jud. Covasna. Unele din cele mai interesante vestigii sunt sigiliile de lut folosite la ştampilarea pâinii pentru Împărtăşanie (Cina Domnului) descoperite la Jabăr în jud. Timiş.

În localitatea Slăveni din jud. Olt se află ruinele celei mai vechi biserici de pe teritoriul ţării noastre (sec. IV). Ruinele unei basilici creştine au fost descoperite la Sucidava în jud. Olt, basilica datează din sec. VI d.H.

Creştinismul s-a răspândit în Dacia aflată sub stăpânire romană datorită negustorilor, călătorilor, soldaţilor şi preoţilor creştini veniţi din alte părţi ale Imperiului Roman, a fost deci o răpândire de la om la om.

În Dacia, la fel ca şi în alte părţi ale Imperiului Roman, au existat martiri, oameni care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Isus Cristos. Numele unora dintre ei a rămas cunoscut până azi : Zoticos, Atalos, Kamasis, Filipopos, Narcis şi Marcelin, preotul Epictet. Persecuţiile cele mai dure împotriva creştinilor au avut loc în timpul împăraţilor Decius, Valerian, Diocleţian .

După ce împăratul Constantin a emis edictul de la Milano în anul 313 prin care se acordă libertate de cult creştinismului, numărul de creştini creşte iar persecuţiile încetează oficial în imperiul Roman. Cu toate acestea în teritoriile de la nordul Dunării au mai apărut câţiva martiri în timpul domniilor împăraţilor păgâni Licinius (308-324) şi Iulian Apostatul (361-363) care au fost protectori ai păgânismului şi au încercat să anuleze drepturile acordate de Constantin creştinilor dar nu au reuşit.

Teritoriile nord dunărene au fost părăsite de armata şi administraţia romană începând cu anii 271-275 în timpul domniei împăratului Aurelian, cu excepţia Dobrogei care a rămas în stăpânire romană. Motivul acestei retrageri a fost acela că având graniţa situată pe Dunăre, Imperiul Roman putea să se apere mai bine de atacurile popoarelor migratoare. Unul din aceste popoare migratoare au fost goţii, ei ocupând Câmpia Română şi Oltenia şi pentru o perioadă de timp chiar şi Dobrogea. Unul din misionarii creştini care a mers să le propovăduiască vestea bună goţilor a fost Sf. Sava “Gotul” originar din Capadocia (Asia Mică) care în anul 372 va fi înecat în râul Buzău în timpul persecuţiei declanşate de conducătorul got Athanaric împotriva creştinilor. Cu aceast prilej a fost ucis şi un alt creştin pe nume Nichita. Cu timpul din ce în ce mai mulţi dintre goţii creştini au aderat la erezia ariană (care nega dumnezeirea Fiului) pănă când toţi au devenit arieni. O contribuţie însemnată la răspândirea acestei învăţături greşite în rândul goţilor de la Nordul Dunării a avut-o episcopul Ulfila, care a făcut şi o traducere a Bibliei în limba gotă.

Bisericile din Dacia erau organizate în episcopii, având în fruntea lor un episcop/presbiter care avea în subordine mai mulţi preoţi (jucau rolul de păstori şi învăţători ai creştinilor) şi diaconi. Imediat după edictul de la Milano din 313 sunt atestate 15 episcopii în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării : Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorusm. Exista o episcopie şi la Tomis (Constanţa) al cărui episcop a ajuns mitropolit (un fel de episcop şef). Mitropoliţii erau episcopii bisericilor din cetăţile mai mari, numite şi metropole. Tomisul a fost timp de mai multe secole cea mai mare cetate de la nordul Dunării aşa că episcopul ei a ajuns,,coordonatorul” celorlalţi episcopi din localităţile mai mici din jur. În a doua jumătate a sec. X pe malul nordic al Dunării aflat în stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit a fost construită cetatea Vicina (azi nu mai există), care a devenit şi ea o episcopie.

În aceea vreme neexistând mai multe denominaţii sau culte creştine, creştinii dintr-o cetate aveau doar un episcop chiar şi atunci când în cetate existau mai multe congregaţii sau parohii. Era deci o situaţie diferită faţă de cea de azi când într-o unitate administrativ territorială se suprapun mai multe episcopii conduse de episcopi diferiţi: biserica Ortodoxă cu episcopul ei, biserica Romano-Catolică cu episcopul ei, biserica Greco-Catolică cu episcopul ei, bisericile evanghelice (baptiste, penticostale, creştine după evanghelie) cu episcopii (unii evanghelici preferă termenul presbiter, care de fapt e un sinonim al termenului episcop) lor (fiecare congregaţie sau biserică locală având unul sau mai mulţi episcopi/presbiteri).

În zonele rurale existau aşa numiţi horepiscopi (sec. IV-XII) care erau episcopi ai bisericilor din sate, episcopi de ţară.

Unii din episcopii de pe teritoriile nord dunărene au participat şi la Conciliile ecumenice.

Creştinismul de la nordul Dunării a dat şi mari teologi precum Dionisie Exiguul născut în Scytia Minor (Dobrogea) (460/470-545/550) şi Ioan Cassian (360-430) născut şi el în Dobrogea.

Iniţial episcopii de Tomis au fost subordonaţi mitropolitului de Heracleea Traciei (Tracia = provincie a Imperiului roman apoi a Imperiului Roman de Răsarit din sudul Dunării, în Peninsula Balcanică cuprindea SE Bulgariei, NE Greciei şi partea europeană a Turciei de azi; Heracleea era o cetate din aceasta provincie), iar apoi după ridicarea la rangul de mitropolie a episcopiei de Tomis, aceştia au ajuns în subordinea directă a Patriarhului de Constantinopol (capitala Imperiului Roman de Răsărit).

Din punct de vedere doctrinar bisericile de la nordul Dunării au avut de înfruntat aceleaşi probleme ca toate bisericile din vremea Antichităţii şi începutului de Ev Mediu: erezia ariană, apoi infiltrarea obiceiurilor păgâne, tot mai slaba catehizare a noilor convertiţi. Şi în Ţările Române ca şi în alte părţi au fost adoptate de-a lungul timpului cultul sfinţilor şi închinarea la icoane. După 1054, odată cu Marea Schismă dintre Patriarhul Constantinopolului şi Papa de la Roma (şi apariţia denominaţiilor ortodoxă şi catolică), episcopii români au ales să rămână în subordinea Patriarhului de Constantinopol şi astfel majoritatea românilor sunt azi ortodocşi.

Începând cu secolul IX, cumanii, un popor nomad de origine turcică, a plecat din ţinuturile sale de baştină dintre fluviile Ural şi Volga ” împins” de mongoli şi a ajuns după lungi călătorii în Transilvania şi Muntenia (viitoarea Ţară Românească). În 1227 căpetenia cumană Bortz Membrok îi cere regelui Ungariei să îi trimită un episcop pentru a-l boteza pe el şi poporul lui. În 1228 cerea îi este satisfăcută, regele Ungariei trimiţându-l pe cel mai important demnitar bisericesc din Ungaria – arhiepiscopul de Strigonium care îi botează pe cumani, aceştia devenind catolici. Cu această ocazie se înfiinţează şi o episcopie catolică a cumanilor.

Începând cu anii 1290 un alt conducător cuman Thoctomer (Negru Vodă) porneşte cu oamenii lui din Făgăraş (regiune istorico-geografică de pe versanţii nordici ai munţilor Făgăraş în Transilvania) şi cucereşte (“descalecă”) rând pe rând toate cnezatele şi voievodatele româneşti de la sud de Carpaţi până la Dunăre. Fiul său Basarab termină procesul de cucerire început de tatăl său şi este recunoscut de cnejii şi boierii români ca mare-voievod. Astfel se naşte statul Ţara Românească.

Thoctomer, fiul său Basarab şi nepotul său Alexandru şi toţi cumanii din Ţara Românească erau catolici. Acest lucru este dovedit de o serie de documente papale emise în timpul pontificatelor papilor Ioan al XII-lea şi Clement al VI-lea care îi laudă pe Basarab şi pe fiul său Alexandru pentru sprijinul dat misionarilor catolici din Ţara Românească.

În 1359 Alexandru, fiul lui Basarab, care devenise domnitor în locul tatălui său, supărat de faptul că regele Ungariei îi bloca comunicarea cu papa (oprind scrisorile trimise de papă lui Alexandru) şi dorind să întărească loialitatea faţă de el a populaţiei şi boierimii române, majoritar ortodoxă, se hotărăşte să se convertească la ortodoxie. Alexandru trimite o cerere în acest sens Patriarhiei din Constantinopol care îi este aprobată. Apoi el este botezat ortodox şi primeşte numele de Nicolae Alexandru. În 1359 Patriarhul Ecumenic de Constantinopol hotărăşte mutarea mitropolitului de Vicina la Curtea de Argeş, capitala lui Nicolae Alexandru la cererea acestuia. Mitropolitul Iachint de Vicina se mută la Curtea de Argeş unde se întemeiază mitropolia Ungrovlahiei (sau a Vlahiei dinspre Ungaria, a Vlahiei aflate lângă Ungaria: ” vlah” este traducerea în slavonă a termenului “român”) .

În 1401/1402 (după unii 1415) în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun se întemeiază mitropolia Moldovei.

Prin înfiinţarea celor două mitropolii, Biserica Ortodoxă din cele două ţări române se întăreşte făcând faţă mai uşor prozelitismului catolic. De-a lungul secolelor domnitorii români ajung cei mai mari protectori ai Patriarhiei de Constantinopol facând numeroase donaţii acestei instituţii precum şi mănăstirilor de la muntele Athos şi din Ţara Sfântă.

Istoria creştinismului de pe teritoriul ţărilor române se caracterizează prin aceleaşi suişuri şi coborâşuri ca şi în restul Europei, şi la noi ca şi în alte părţi au existat adevăraţi creştini care l-au slujit şi iubit pe Dumnezeu din toată inima fiind dispuşi să şi moară pentru El, dar au existat şi oameni cu o credinţă superficială. Ca şi creştini evanghelici români din secolul XXI trebuie să apreciem lucrurile bune făcute de înaintaşii noştri şi să le respingem pe cele care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Este foarte important să nu cădem în capcana de a crede că tot ce a fost în trecut este vechi, demodat şi inutil sau dimpotrivă să credem că tot ceea ce au făcut (ritualuri, practici, doctrine) strămoşii noştrii, noi trebuie să repetăm şi astfel să fim dominaţi de un imobilism şi tradiţionalism excesiv. Cu ajutorul Bibliei putem analiza care din faptele şi învăţătura înaintaşilor noştrii sunt sau nu după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute la aceasta.

Note:

* Pentru explorarea subiectului creştinării Dobrogei prin lucrarea de misiune a Sf. Ap. Andrei, editorul clujulevanghelic.ro recomandă articolele lui Emanuel Conţac:

• Sf. Andrei în Scythia Minor
• Sciţia între dreapta credinţă şi buna credinţă
• Momente şi Sciţe
• Identităţi în conflict. De la Avraam la Sf. Andrei, via Moise (2)

Bibliografie:

• Emanoil Băbuş, Bizanţul – Istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Ed. Sophia, 2007.
• Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor – Istoria României, Bucureşti, Ed. Corint, 2005.
• Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007.
• Nicolae Iorga – Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ed. 100+1 Gramar, 1995.
• creştinortodox. ro
• patriarhia.ro
• newadvent.org (site cu scrieri ale părinţilor Bisericii)
• ccel.org (site cu scrierile lui Eusebiu din Cezareea)
• wikipedia.org

Istoria creştinismului a fost caracterizată de lungi perioade de persecuţie şi suferinţe la care au fost supuşi credincioşii lui Isus Cristos. Acest articol îşi propune să facă o scurtă prezentare a perioadelor de maximă persecuţie la care au fost supuşi creştinii de-a lungul secolelor.

Persecuţiile au reprezentat (şi reprezintă încă) acţiunile violente şi măsurile discriminatorii de natură economică, politică şi socială îndreptate împotriva creştinilor şi care au ca scop acela de a-i determina pe creştini să se lepede de credinţa în Isus Cristos sau de a nu face acţiuni cerute de El sau de Scriptură (de exemplu: evanghelizare, botezuri, adunări publice ale bisericii, criticarea anumitor păcate ca de exemplu a homosexualităţii).

Persecuţiile pot fi atât de natură fizică (agresiuni fizice, crime, acte de vandalism) cât şi de natură psihologică sau spirituală (ameninţări cu pierderea locului de muncă, şantaj economic, atacuri diverse de natură spirituală din partea duhurilor malefice). De-a lungul secolelor persecuţiile împotriva creştinilor au luate forme diferite de la cele mai violente la cele mai puţin violente. Persecuţiile au fost/sunt realizate de autorităţile statale păgâne sau atee dar şi de “creştinii” falşi sau care nu au înţeles mesajul pacifist şi plin de dragoste şi dreptate al lui Isus.

Termenul martir provine de grecescul martys care înseamnă “martor” şi desemnează o persoană care acceptă să sufere tortura, umilinţele, discriminarea şi chiar moartea pentru credinţa sa în Isus Cristos. Martirul este un “martor” al lui Cristos în lume, un om care îl mărturiseşte sau îl propovăduieşte pe Isus deşi ştie că astfel îşi pune viaţa în pericol. Cei mai mulţi martiri i-a avut Biserica nu în Antichitate ci în sec. XX, 65% din numărul total al martirilor creştini au trăit în sec. XX. Deci putem spune ca acest secol a fost cel mai sângeros pentru creştini.

Persecuţiile din Antichitate (d.p.d.v. istoric antichitatea începe în aprox. 3000 î.H.-476 d.H. la cucerirea Romei de tribul Germanic al herulilor. Perioada descrisă în articol acoperă anii 30 d.H.-379 d.H.)

Încă din timpul vieţii sale pământeşti Isus Cristos i-a avertizat pe ucenicii săi de venirea unor vremuri în care ei vor fi persecutaţi (Matei 10: 16-39; “…vă vor da în judecata sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor. Şi din pricina mea veţi fi duşi în faţa guvernatorilor şi a regilor ca să slujiţi ca o mărturie pentru ei şi pentru Neamuri”. “Şi fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul său şi copii se vor ridica împotriva părinţilor şi îi vor da să fie omorâţi. Şi voi toţi veţi fi urâţi din cauza numelui meu, dar cine va răbda până la sfârşit acela va fi mântuit.”; “Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va găsi.”)

Primele persecuţii împotriva creştinilor au început imediat după înălţarea lui Isus la cer şi formarea Bisericii şi au fost realizate de farisei în colaborare cu saducheii şi Marele Preot. Apostolii Petru şi Ioan au fost arestaţi şi aduşi în faţa Marelui preot şi a Sanhedrinului şi o perioadă de timp au stat în închisoare (Faptele Apostolilor 4:1-22, 5:17-42). Primul martir care şi-a dat viaţa pentru Cristos a fost diaconul Ştefan care a fost ucis cu pietre (Fapte 7).

Principalii duşmani ai creştinilor din această perioadă au fost saducheii (şi implicit Marele Preot care era ales din rândurile lor) şi fariseii din “Casa lui Shammai”. Se pare însă că erau şi farisei care erau toleranţi faţă de creştini ca de exemplu Gamaliel care era membru al “Casei lui Hillel”. Chiar şi Iacov, fratele Domnului Isus a căzut victimă unui complot fiind omorât la ordinul Marelui preot Ananus ben Ananus în anul 63 d.H.

O dată cu răspândirea creştinismului în Imperiul Roman, autorităţile imperiale au început să persecute creştinii. Cauzele care au determinat aceste persecuţii au fost:

• politice: în timpul Imperiului Roman, iudaismul era o religie licită sau o religie legală şi atât timp cât creştinii au fost consideraţi ca făcând parte din iudaism au fost lăsaţi în pace de autorităţile romane. Dar în momentul în care creştinismul s-a îndepărtat tot mai mult de iudaismul rabinic sau fariseic şi a început să fie perceput ca o religie diferită de iudaism, autorităţile au început să nu îi mai tolereze pe creştini. Autorităţile romane au crezut că, creştinismul era un fel de societate secretă care doreşte să atenteze la siguranţa statului. În plus creştinismul era exclusivist din punct de vedere moral şi spiritual, punând loialitatea faţă de Isus deasupra loialităţii faţă de Împărat. Din această cauză creştinii refuzau să ardă tămâie pe altarele ridicate pentru cinstirea împăratului. Acest lucru a fost considerat ca o jignire la adresa împăratului şi ca un gest ce putea afecta binele statului. În plus creştinismul atrăgea mulţi sclavi şi plebei (oameni liberi dar săraci din Imperiul Roman) ceea ce i-a ingrijorat pe aristocraţii păgâni cărora le era frică tot timpul de răscoale.
• religioase: religia romană era una politeistă şi idolatră, având temple, altare, statui care reprezentau zeii. Creştinismul nu avea nimic de acest fel. Închinarea creştinilor era interioară şi ei nu utilizau obiecte materiale pentru a se închina. Acest lucru a fost intrepretat de păgâni ca fiind o dovadă a faptului că, creştinii sunt atei. Deasemenea, creştinii şi-au atras ura păgânilor asupra lor şi pentru că refuzau să aducă jerfe zeilor romani. În acea epocă, orice om putea să practice orice religie dorea dacă aducea jerfe şi zeilor romani. Excepţie de la această regulă făceau iudaicii, care erau scutiţi să aducă jerfe idolilor romani deoarece împăraţilor le era frică să nu determine o răscoală în “exploziva” Iudee. Dar odată cu răspândirea credinţei în Isus printre neevrei, creştinismul nu a mai fost considerat ca fiind o denominaţie a iudaismului ci o religie separată. Deci, creştinii trebuiau să aducă jerfe zeilor romani şi împăratului. Important nu era dacă creştinii credeau sau nu în zeii romani ci să le aducă jertfe. Religia romană era o perpetuă “târguială” cu zeii, omul aducea jerfe şi primea beneficii materiale, ploaie, victorii în război de la zei. Nu aceasta era gândirea şi în creştinism care punea accentul pe relaţia personală cu Dumnezeu şi nu accepta decât închinarea la Dumnezeu. În plus s-a răspândit zvonul că, creştinii practică canibalismul şi incestul. Toate acestea au dus la persecutarea creştinilor.
• sociale: creştinismul a început să câştige tot mai mulţi adepţi din rândul sclavilor şi a sărăcimii ceea ce a atras ura şi teama aristocraţilor bogaţi. Aceştia se temeau că la întâlnirile creştinilor se urzesc planuri de răscoală. Creştinismul considera că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali indiferent de statutul social. Păgânismul însă respingea acest lucru. Creştinii refuzau să participe la “distracţiile” specifice lumii romane ca de exemplu luptele cu gladiatori, orgiile şi vizitele la bordeluri (pe vremea aceea prostituţia era legală). Din această cauză creştinii au fost acuzaţi că urăsc societatea romană şi nu ştiu să se bucure de viaţă.
• economice: creştinismul ameninţa profiturile multor persoane din Imperiul Roman, datorită faptului că respingea obiectele de cult utilizate în religiile păgâne. Sculptorii, constructorii de temple, lucrătorii în metale, ghicitorii şi vrăjitorii se temeau că dacă toţi oamenii vor deveni creştini nimeni nu le va mai solicita serviciile iar ei vor rămâne fără profit. Aşă că au făcut lobby pe lângă autorităţi pentru ca acestea să stopeze răspândirea creştinismului.

Creştinii au fost deasemenea făcuţi responsabili de toate calamităţile care se abăteau asupra Imperiului, spunându-se că zeii pedepsesc Imperiul din cauza creştinilor care nu aduc jertfele cerute. De-a lungul timpului persecuţiile au fost fie locale fie generale, şi au variat în intensitate. Perioadele de persecuţie erau însoţite de perioade de calm relativ.

Prima persecuţie din partea autorităţilor romane a avut loc pe vremea împăratului Nero. După un puternic incendiu care a distrus Roma (unii istorici zic că Nero a dat foc Romei alţii că focul a izbucnit din alte cauze), Nero, de frică să nu fie acuzat că el este cel responsabil de acest incendiu a dat vina pe creştini, cunoscând dispreţul opiniei publice romane faţă de creştini. În această persecuţie conform istoricilor bisericii primare (Eusebiu din Cezareea) au murit Petru (răstignit cu capul în jos) şi Pavel (decapitat, fiind cetăţean roman a avut “privilegiul” de a fi decapitat şi nu răstignit ca străinii şi sclavii). Această persecuţie a fost locală, atingând Roma şi împrejurimile.

A doua persecuţie a izbucnit în anul 95, în timpul lui Domiţian când evreii au refuzat să plătească un impozit perceput pentru Templul lui Jupiter, iar creştinii fiind încă asociaţi cu iudaismul au fost şi ei persecutaţi împreună cu evreii ca pedeapsă pentru acest refuz. În această perioadă apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos. Pe la mijlocul sec. II d.H. (aprox.155 d.H.) a fost o altă persecuţie în care au murit Polycarp din Smyrna şi Papias, doi din ucenicii apostolului Ioan şi primii apologeţi creştini.

În timpul domniei lui Traian, creştinii au fost aduşi pentru prima dată în faţa tribunalelor, erau întrebaţi dacă sunt creştini şi dacă admiteau acuzaţia de 3 ori şi nu aduceau jerfe zeilor romani erau omorâţi. Din această perioadă s-a păstrat o scrisoare a lui Traian către Pliniu cel Tânăr proconsulul Bythiniei, prin care Traian îi spunea acestuia să nu caute el creştinii dar dacă cineva raporta că un anumit individ e creştin, cel acuzat trebuia pedepsit dacă nu aducea jerfe zeilor. În timpul acestei persecuţii a murit Ignaţiu, episcopul Antiohiei, unul din parinţii apostolici ai Bisericii şi un mare scriitor bisericesc.

O a treia mare persecuţie a avut loc în timpul domniei lui Marcus Aurelius, care a fost educat să fie împotriva creştinilor de profesorul său de filosofie păgân. În această perioadă a murit Iustin Martirul, părinte al Bisericii şi mare teolog creştin.

În anul 250, împăratul Decius a dat un edict prin care solicita aducerea de către fiecare locuitor al Imperiului a cel puţin o jertfă pe an în cinstea zeilor şi a împăratului, în schimbul acestei jerfe oamenii primeau un certificat care să ateste acest lucru. Binenţeles cine nu avea certificatul era omorât. În această persecuţie a murit Origen, părinte al Bisericii şi teolog de seamă din Alexandria, Egipt.

În martie 303, în timpul domniei lui Diocleţian, a început o altă persecuţie, cea mai violentă. Au fost interzise adunările creştine, slujitorii bisericeşti au fost demişi şi închişi, bisericile au fost dărâmate iar Scripturile arse.

Între aceste persecuţii care au fost cele mai importante au mai existat şi altele de mai mică importanţă. În timpul persecuţiilor creştinii au fost crucificaţi, arşi de vii, daţi la animale sălbatice în arenă, decapitaţi, exilaţi.

Din numerosul grup de creştini martiri fac parte şi apostolii Domnului Isus (cu excepţia lui Ioan fiul lui Zebedei care a murit de bătrâneţe):

• Petru a fost crucificat la Roma în aprox. 64 d.H.
• Iacov fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan a murit ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agrippa I regele marionetă al Iudeei, în anul 44 d.H.
• Andrei a fost crucificat
• Filip a fost crucificat în anul 54 d.H. la Hierapolis în Asia Mică
• Bartolomeu/Natanael a fost jupuit de piele şi decapitat
• Matei a fost ucis cu o suliţă
• Toma a fost ucis cu o suliţă în India, în anul 72 d.H.
• Iacov fiul lui Alfeu a murit după ce a fost bătut cu o bâtă, lovit cu pietre şi crucificat
• Iuda/Tadeu fiul (în unele texte fratele) lui Iacov a fost crucificat
• Simon Zelotul a fost crucificat
• Matia a fost ucis cu pietre şi decapitat

Trebuie totuşi precizat faptul că informaţiile care descriu martirajul acestor apostoli se bazează pe tradiţii orale sau cronici scrise la mai mult timp după epoca în care au trăit apostolii şi e posibil ca unele (sau toate) aceste informaţii să fie greşite. Specialiştii în Istoria Bisericii sunt divizaţi în această privinţă, unii acceptă tradiţiile cu privire la apostoli ca fiind adevărate, alţii le acceptă parţial iar alţii le resping în totalitate. Totuşi, eu cred că până nu o să se găsească dovezi de netăgăduit că aceste tradiţii sunt total false ele ar trebui acceptate ca fiind valide din punct de vedere istoric. Eu consider deasemenea că, cu cât e mai veche tradiţia cu atât ea e mai plauzibilă.

În anul 313 d.H. împăratul Constantin a legalizat creştinismul şi astfel această religie a încetat a mai fi persecutată. Iulian Apostatul a încercat să reîntărească păgânismul şi a luat unele măsuri discriminatorii împotriva creştinilor dar acestea au fost de scurtă durată şi nu au fost prea dure. După moartea sa aceste măsuri au fost anulate .

În vremea Antichităţii creştinii nu au fost persecutaţi doar în Imperiul Roman. Am văzut mai devreme cum Toma a fost ucis în India pentru că datorită propovăduirii sale mulţi hinduşi se converteau la creştinism şi asta deranja autorităţile în special pe puternicii brahmani.

În Persia persecuţiile împotriva creştinilor au început cam prin anul 340 d.H., până atunci împăraţii Persiei/Parthiei au fost toleranţi faţă de creştini considerându-i victime ale vechiului inamic la Persiei – Imperiul Roman. O dată cu legalizarea creştinismului şi transformarea acestei credinţe în religie oficială, Împăraţii (Padishahii) persani au început să privească tot mai mult pe creştini ca un fel de a V-a coloană a romanilor în interiorul Persiei şi au luat măsuri împotriva lor. Autorităţilor statului li s-au adăugat şi preoţii zoroastrieni extremişti . Între 340 şi 379 în timpul domniei lui Shapur II, mii de creştini au fost omorâţi, căzând victime ale jocului politic internaţional dintre cele două mari imperii.

Persecuţii împotriva creştinilor au avut loc şi în Armenia, chiar dacă nu aşa violente ca în Imperiul Roman. Acestea au încetat odată cu convertirea regelui Tiridates III şi declararea creştinismului ca religie oficială (Armenia a fost primul stat unde creştinismul a devenit religie oficială, în 301 d.H. cf. Cronicilor armene vechi sau 314 conform unor istorici moderni).

În ciuda persecuţiilor creştinismul a rezistat şi a progresat în primele secole de după înălţarea la cer a Domnului, răspândindu-se printre evrei, greci, latini, perşi, arabi, aramei, indieni, celţi, armeni, sciţi, germanici, traci şi illyri.

Persecuţiile din Evul Mediu până în epoca contemporană: (477 d.H. – 2009 d.H.)

Una din cele mai mari probleme cu care Biserica a trebuit să se confrunte în Evul Mediu a fost extinderea rapidă şi adesea violentă a Islamului. Islamul este o religie apărută în peninsula Arabică, întemeiată de un negustor de cămile pe nume Mahomed . Acesta a călătorit mult în întreg Orientul Mijlociu intrând în contact cu ideile creştinismului şi iudaismului, pe care le-a combinat şi distorsionat creînd o nouă religie monoteistă pe care din 610 a început să o propovăduiască. Din 610 şi până la moartea sa în 632 a cucerit întreaga peninsulă arabică. Iar după moartea sa, ucenicii şi urmaşii săi – califii – au început să cucerească noi teritorii – regiuni cu o puternică prezenţă creştină precum Siria, Egiptul, Palestina, Asia Mică, Africa de Nord, au intrat sub stăpânirea semilunei. În teritoriile cucerite, musulmanii arabi şi mai târziu cei turci chiar dacă nu i-au omorât pe toţi creştinii şi i-au lăsat să îşi practice credinţa le-au impus totuşi unele măsuri discriminatorii. Toleranţa islamică venea cu un preţ. Printre aceste măsuri se numărau: plata unei taxe pentru dreptul de a practica liber creştinismul, interdicţia de a construi biserici mai înalte decât moscheele, interdicţia de a face prozelitism/evanghelizări în rândul musulmanilor (în condiţiile în care musulmanii puteau să îşi promoveze religia liber), interzicerea convertirii unui musulman la creştinism (creştinilor însă li se permitea să se convertească la islam). Deşi nu au fost supuşi la violenţele la care au fost supuşi în Imperiul Roman totuşi nu putem spune că sub stăpânirea islamică, creştinii au dus-o extraordinar de bine. După cucerirea islamică, biserica din Africa de Nord a dispărut, populaţia trecând la islam, poate din convingere, poate din dorinţa de a scăpa de măsurile discriminatorii impuse de musulmani. Datorită presiunii islamice a avut loc cea mai mare apostazie din cadrul creştinismului din istorie, regiuni care au fost înainte majoritar creştine au ajuns majoritar musulmane şi aşa sunt şi azi. Cele mai mari lovituri date creştinismului de islam au fost cucerirea Ierusalimului de arabi în 638 d.H. şi a Constantinopolului de turci în 1453.

În Vest, Biserica trecea printr-o mare criză care începând cu momentul Marii Schisme din 1054 s-a adâncit, această criză s-a caracterizat prin îndepărtarea tot mai puternică a papalităţii de poruncile şi principiile Biblice, creşterea corupţiei şi imoralităţii în rândul clerului şi laicilor, creşterea gradului de analfabetism biblic, introducerea indulgenţelor. Din dorinţa de a elimina presupuşii duşmani, papalitatea a înfiinţat Inchiziţia, un tribunal însărcinat să judece cazurile de erezie. Pedepsele puteau fi: amenda, exilul, moartea, cel mai adesea prin ardere pe rug. Pedepsele date de Inchiziţie (Inchiziţia Medievală 1184-1230, Inchiziţia Spaniolă 1478-1834, Inchiziţia Romană 1542-1860) erau puse în aplicare de autorităţile statului.

Împotriva abuzurilor şi păcatelor papalităţii s-au ridicat de-a lungul timpului mulţi oameni credincioşi lui Dumnezeu precum Peter Waldo, John Wycliffe (1328-1384), Jan Hus (1373-1415), Savonarola (1452-1498), Martin Luther (1483-1546), Conrad Grebel (1498-1526), Menno Simons (1496-1561). Toţi acestia au fost persecutaţi pentru credinţa lor în Isus Cristos şi pentru că au îndrăznit să critice păcatele pe care le-au observat în societate şi biserică. Jan Hus a fost ucis prin ardere pe rug de către Conciliul catolic de la Constanz (Elveţia) datorită ideilor sale care propuneau reformarea bisericii catolice în sensul întoarcerii la respectarea poruncilor Biblice în 1415. Călugărul catolic Savonarola a fost spânzurat pentru că a criticat păcatele papei şi ale Curiei (guvernului) papale în 1498. Inchiziţia a vânat şi a condamnat la moarte  mii de adepţi ai lui John Wycliffe (lolarzi), Jan Huss (Husiţi), Peter Waldo (waldenzi), Conrad Grebel (anabaptişti) şi ai lui Luther. Toţi aceştia sunt nişte martiri ai lui Cristos, ucişi de o instituţie malefică şi demonică care apăra o papalitate coruptă şi apostată.

Cazul anabaptiştilor este cel mai impresionant, aceştia au reprezentat ramura radicală a Reformei numită aşa pentru că susţineau idei radicale pentru acea epocă ca de exemplu, reintroducerea botezului adulţilor pe baza credinţei personale, separarea Bisericii de stat. Neavând protecţia niciunui stat ei au fost persecutaţi atât de autorităţile catolice cât şi de cele protestante . În ţările catolice ei au fost arşi pe rug iar în cele protestante înnecaţi.

Un alt caz de persecuţie care merită amintit este cel al puritanilor englezi din secolele XVI-XVII care şi ei au fost ucişi cu violenţă în timpul domniei reginei catolice Maria Tudor între 1553 şi 1558.

Până la sfârşitul sec. XIX nu au mai existat situaţii de prigoană de mare anvergură împotriva creştinilor.

În Rusia, la sfârşitul sec. XIX şi la începutul sec. XX, au avut loc apariţia şi dezvoltarea rapidă a mai multor grupări de creştini baptişti şi penticostali. Această creştere numerică a îngrijorat Biserica Ortodoxă Rusă şi Guvernul ţarist care a început persecutarea evanghelicilor. Totuşi nu putem vorbi încă de martiri în această parte a Europei, încă!

Odată cu venirea la putere a comuniştilor în 1917 au început cu adevărat problemele pentru creştinii din această ţară. Milioane de creştini au pierit în gulagurile sovietice fie că erau ortodocşi, catolici, Protestanţi sau baptişti. Statul sovietic a interzis importul de biblii şi literatură religioasă din Vest, ca şi vizitele misionarilor străini, a demolat clădiri de biserici şi a închis mănăstiri.

După al doilea război mondial, după venirea la putere a comuniştilor în Europa de Est, China continentală şi Indochina (Vietnam, Cambodgia, Laos), Republica Populară democrată Coreeană ( Coreea de Nord), modelul sovietic de persecutare a creştinilor a fost aplicat şi în aceste regiuni ale globului. Comuniştii au încercat să distrugă creştinismul prin orice mijloace şi au dezlănţuit cea mai intensă şi mai dură persecuţie pe care a cunoscut-o vreodată Biserica. Nu vom ştii poate niciodată câţi martiri şi-au dat viaţa pentru Cristos în ţările comuniste. Cele mai dure persecuţii au avut loc în URSS, China (în anii ’60 mai ales, în timpul Revoluţiei Culturale), Coreea de Nord şi România.

Printre cele mai cunoscute victime ale persecuţiilor comuniste din România sunt pastorul Lutheran Richard Wurmbrand, preotul ortodox Constantin Galeriu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu şi pastorul reformat Ferenc Visky.

În zilele noastre creştinii sunt încă arestaţi şi chiar ucişi în multe locuri de pe glob. Conform Raportului Departamentului de stat privind libertatea religioasă pe glob cel mai mare persecutor al creştinilor este guvernul Coreei de Nord, urmat de cel al Iranului. În aceste ţări creştinii nu au voie să se întâlnească în mod liber şi nu au voie să facă prozelitism, în caz contrar riscă închisoarea sau chiar moartea. În Iran poliţia religioasă islamică a arestat adesea lideri creştini pentru că propovăduiau Evanghelia musulmanilor, şi numeroşi convertiţi de la islam au fost arestaţi. Chiar în această perioadă, Parlamentul Iranian dezbate o lege care prevede pedeapsa cu moartea pentru cei care se leapădă de credinţa islamică.

O altă ţară unde creştinii sunt persecutaţi este Arabia Saudită, unde poliţia religioasă arestează adesea pe creştinii prinşi că se întălnesc pentru a se ruga şi a face studiu biblic. După arestare mulţi din aceşti creştini sunt maltrataţi şi expulzaţi din ţară, deoarece majoritatea creştinilor din Arabia Saudită sunt  muncitori străini: filipinezi, eritreeni, indieni, pakistanezi, malaezieni. La sfârşitul anului trecut, un blogger arab a fost arestat după ce a declarat pe blog că a devenit creştin, în timpul călătoriilor sale în străinătate unde a avut ocazia să citească Biblia.

În Irak, atacurile teroriste ale extremiştilor musulmani de tot felul au determinat fuga în străinătate a sute de mii de creştini. În Pakistan, de la începutul acestui an, în paralel cu ofensiva antiguvernamentală a talibanilor, au fost incendiate sute de biserici, iar mulţi creştini au fost bătuţi, ucişi sau răpiţi. Există rapoarte cum că talibanii au început să pretindă taxe creştinilor pentru a-i lăsa să îşi practice religia.

În India, în multe state s-au votat legi anticonvertire, iar din decembrie 2007 până la sfârşitul lui 2008 în statul Orissa, extremiştii hinduşi au ucis 59 de creştini, au incendiat 4400 de case şi au provocat fuga a 50.000 de creştini.

În Egipt, au avut loc cazuri de distrugere a bisericilor şi atacuri asupra creştinilor, iar autorităţile refuză să schimbe actele convertiţilor de la islam la creştinism şi să dea autorizaţii de construcţie pentru ridicarea de noi biserici.

Creştinii sunt persecutaţi şi în Nigeria, Somalia, Eritrea, Belarus, Uzbechistan şi multe alte ţări.

În Israel, evreii mesianici (care cred în Isus) au fost adesea ţinta extremiştilor iudaci, raportându-se numeroase cazuri de maltratări, ardere a Noilor Testamente, chiar atacuri cu bombă. Unora dintre evreii mesianici li s-a ridicat cetăţenia în anii trecuţi sau nu au fost lăsaţi să emigreze în Israel pe motiv că sunt creştini şi deci au renunţat la identitatea evreiască.

Ce putem învăţa noi creştinii din România din aceste cazuri de persecuţie este că nu trebuie să ne pierdem credinţa în Isus indiferent de greutăţile care vor veni peste noi. Şi că trebuie să fim pregătiţi sufleteşte pentru orice. Biserica lui Cristos a rezistat în ciuda tuturor încercărilor şi continuă să o facă. Victoria îi va aparţine Domnului indiferent de atacurile celui rău.

Bibliografie:

• Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2007.
• Jonathan Hill, Istoria Gândirii Creştine, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2007.
• wikipedia.org
• earlychurchwritings.org
• ccel.org/fathers
• newadvent.org/fathers
• christianpost.com
• persecution.com (Vocea Martirilor)
• persecution.org (International Christian Concern)

Aproape toţi evanghelicii neoprotestanţi din România cunosc câte ceva despre cultul din care fac parte ca şi despre celelalte culte neoprotestante, pastorii şi teologii neoprotestanţi participă adesea la evenimente comune cum ar fi evanghelizările sau conferinţele de studiu biblic iar “laicii” au relaţii de prietenie cu membrii din alte biserici. Putem spune că între baptiştii, penticostalii şi creştinii după evanghelie din România s-au creat de-a lungul timpului legături puternice de prietenie şi cunoaştere reciprocă. După ani de zile am ajuns să ne cunoaştem destul de bine.

În România însă mai există un grup de biserici mai puţin cunoscute neoprotestanţilor români, biserici care îşi au originea în Reforma Protestantă a sec. XVI-lea, despre acestea aş dori să vorbesc în acest articol. Scopul meu este să prezint istoria (pe meleagurile româneşti), doctrinele şi starea spirituală actuală a acestor biserici.

În timpul Reformei Bisericii din sec.XVI au apărut trei biserici sau denominaţii/culte protestante. Acestea sunt: Biserica Evanghelică Lutherană, Biserica Reformată şi Biserica Anabaptistă (care are mai multe ramuri).

Imediat după ce Martin Luther şi-a publicat cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittemberg (31 octombrie 1517) prin care critica abuzurile şi păcatele papalităţii au urmat în succesiune rapidă o serie de evenimente care în cele din urmă au dus la naşterea unor noi biserici independente de papa de la Roma. Scopul lui Luther era de a purifica Biserica Romano-Catolică de elementele nebiblice care patrunseseră în interiorul ei de-a lungul secolelor. Trebuie precizat faptul că Luther nu a avut de gând să creeze o nouă biserică ci să o reformeze pe cea existentă şi anume Biserica Romano-Catolică, abia după ce papa l-a excomunicat (1520) Luther a început să organizeze un nou cult independent de papă. Principiile după care s-a ghidat Luther în lucrarea sa au fost: Sola Scriptura (numai Scriptura – Scriptura ca singura autoritate în ceea ce priveşte viaţa de credinţă), Sola fides (numai credinţa- mântuirea poate fi obţinută doar prin credinţa în Isus Hristos), Sola Gratia (numai harul- doar harul lui Dumnezeu il poate salva pe om de păcat şi blestem) şi Solus Christus. Aceste principii au fost preluate apoi de toţi ceilalţi reformatori (Zwingli, Jean Calvin, Conrad Grebel, Menno Simons) care fiecare în parte a mai adăugat apoi şi alte principii.

Încă din timpul vieţii lui Luther, Reforma s-a răspândit rapid în toate colţurile Europei, inclusiv în Transilvania. Primele idei specifice Protestantismului au pătruns în Transilvania încă din 1519 când cărţile lui Martin Luther au fost aduse şi răspăndite pentru prima oară, de către negustorii şi studenţii saşi care călătoriseră în Germania. Dieta (Parlamentul) Ungariei a interzis în 1526 promovarea ideilor protestante şi au luat măsuri drastice împotriva protestanţilor, dar înfrângerea armatei maghiare de către turci la Mohacs şi moartea regelui Ungariei pe campul de bătălie au făcut ca aceste măsuri să nu poată fi puse în aplicare. Protestantismul se răspândeşte rapid printre saşi, maghiari dar şi printre români iar în 1533 Johannes Honnterus, un bogat şi cultivat cetăţean din Braşov, organizează Biserica Lutherană din Transilvania. Tot Johannes Honnterus deschide şcoli şi tipăreşte cărţi, transformând Braşovul într-un centru cultural de prim rang. Protestantismul s-a răspândit şi în alte cetăţi săseşti precum Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa.

Spre deosebire de saşi care erau adepţi ai ideilor lui Luther, maghiarii în marea lor majoritate au devenit adepţi ai lui Jean Calvin. Cu timpul au apărut tensiuni între ramurile lutherane şi calviniste ale Bisericii Protestante din Transilvania care au dus în 1564 la despărţirea lor în timpul Sinodului de la Aiud. Astfel a apărut Episcopia Reformată a Ardealului care cuprindea membrii de etnie maghiară adepţi ai teologiei lui Jean Calvin. O mică parte din maghiari însă a decis să rămână lutherani.

Atât lutheranii cât şi reformaţii au încercat să îi atragă pe români la protestantism şi în acest sens au tradus cărţi şi catehisme în limba română, au numit preoţi şi episcopi din rândurile lor. Cele mai importante cărţi religioase editate în această perioadă pentru români au fost: Catehismul de la Sibiu din 1544 (catehism ce prezenta doctrinele lutherane), Întrebarea Creştinească din 1559-1560 (este o carte ce conţine cele 10 porunci, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru, instrucţiuni privind rugăciunea, botezul şi nunţile), Tetraevanghelul (cuprinde cele 4 evanghelii traduse în limba română, acest volum a fost editat de mai multe ori : în 1546 la Sibiu, în 1552 la Sibiu şi 1560 la Braşov), Psaltirea din 1570 (este o traducere a Psalmilor în limba română, traducere ce a fost sponsorizată de Pavel Tordaşi, episcopul bisericilor reformate române din Transilvania), Palia de la Orăştie din 1581-1582 (prima traducere a Vechiului Testament în limba română realizată de către diaconul român Coresi ), Noul Testament în limba română din 1648 publicat la Alba Iulia.

Toate aceste traduceri s-au făcut cu sprijinul principilor reformaţi ai Transilvaniei care le-au finanţat. Cu toate că majoritatea românilor au rămas ortodocşi au fost şi unii care au devenit reformaţi. Bisericile Reformate româneşti au continuat să existe mult timp în Transilvania dar în cele din urmă au dispărut ca urmare a faptului că membrii lor au fost asimilaţi în comunităţile maghiare. Astăzi nu mai există niciun român membru în Biserica Reformată din Transilvania.

Reforma a reuşit să pătrundă şi în Moldova în timpul domniei lui Despot Vodă (Ioan Iacob Heraclid) între 1561 şi 1563, acesta fiind singurul domnitor al unei ţări româneşti de confesiune reformată. Despot Vodă, originar din Creta sau Samos (insulă din Grecia), a fost fiul adoptiv al unui nobil grec. După moartea acestuia el călătoreşte în Franţa unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii din Montepellier, apoi pleacă în Germania unde lucrează ca mercenar şi în cele din urmă ajunge în Transilvania unde reuşeşte să îl convingă pe un nobil maghiar să îl ajute să cucerească tronul Moldovei. Cu ajutorul mercenarilor acestui nobil Ioan Heraclid îl înfrânge pe Vasile Lăpuşneanu, domnul Moldovei, şi îi ia tronul.

În perioada cât a stat în Germania Despot Vodă a devenit adept al protestantismului, pe care a încercat să îl promoveze apoi şi în Moldova. Din nefericire pentru el moldovenii nu au fost prea interesaţi să devină protestanţi, ci au rămas fideli Bisericii Ortodoxe. Deşi nu a reuşit să răspândească principiile Reformei în Moldova, Despot Vodă a avut un rol important în dezvoltarea culturii şi educaţiei în Moldova întemeind Şcoala latină de la Cotnari, prima universitate românească.

În Transilvania au existat nu doar biserici reformate sau lutherane ci şi anabaptiste. Anabaptiştii (care înseamnă rebotezătorii, nume dat de adversarii lor datorită faptului că nerecunoscând validitatea botezului”aplicat” lor la naştere au început să se autoboteze sau să se lase botezaţi ca adulţi), reprezintă ramura radicală a Reformei care pe lângă principiile introduse de Luther şi Calvin au reintrodus şi botezul adulţilor, au eliminat botezul nou născuţilor, au promovat nonviolenţa şi libertatea religioasă.

Întemeietorii acestei ramuri a Protestantismului au fost Conrad Grebel, Felix Manz şi Georg Blaurock, nişte foşti ucenici ai reformatorului elveţian Huldrich Zwingli.

Primii anabaptişti au apărut în Transilvania pe vremea principelui Gabor Bethlen care în 1622 i-a colonizat la Vinţu de Jos în actualul judeţ Alba. Anabaptiştii au rămas în Transilvania până în sec. XVIII când din cauza persecuţiilor la care erau supuşi de autorităţile habsburge şi de călugării catolici iezuiţi au fost nevoiţi să emigreze în Rusia. Anabaptiştii nu vor mai reveni în ţările române decât după 1989, când o grupare misionară anabaptistă (din ramura menonită) din SUA, Christian Aid Ministries, a deschis o asociaţie caritabilă la Suceava. Tot Christian Aid Ministries editează şi revista Sămânţa Adevarului.

Persecutarea anabaptiştilor în sec. XVIII a fost singurul caz de persecuţie pe motive religioase din Transilvania, această regiune a Europei fiind foarte tolerantă din punct de vedere religios. În Transilvania nu au existat niciodată sângeroasele războaie civile politico-religioase din Germania sau Franţa. Iar Transilvania a fost prima regiune din Europa unde s-a emis un decret de toleranţă religioasă, Edictul de la Turda din 1568, care garanta libertatea exercitării religiei pentru cetăţenii Transilvaniei şi recunoştea 4 confesiuni oficiale sau”religii recepte”: Biserica Romano Catolică, Biserica Lutherană, Biserica Reformată, Biserica Unitariană. Acest edict a fost adoptat în cadrul dietei Transilvaniei de la Turda din 1568 la iniţiativa principelui Janos Zsigmond Zapolya.

Până la începutul secolului XX bisericile protestante din Transilvania nu au trecut prin evenimente deosebite, apoi după primul război mondial şi după unirea Transilvaniei cu România congregaţiile lutherane maghiare şi slovace au format Biserica Evanghelică Sinodo-Presbiteriană care acum poartă denumirea de Biserica Evanghelica Lutherană din România. Congregaţiile lutherane săseşti au format Biserica Evanghelică Lutherană de Confesiune Augustană.

În Biserica Reformată din Transilvania, compusă din membrii de etnie maghiară, a apărut la începutul sec. XX o grupare de trezire spirituală care se numea Betania, care cuprindea pastori şi laici reformaţi hotărâţi să scoată Biserica Reformată din starea de formalism şi lâncezeală spirituală în care se găsea şi să propovaduiască Cuvântul lui Dumnezeu. Betaniştii puneau un mare accent pe necesitatea pocăinţei personale a fiecarui credincios reformat şi pe relaţia personală cu Isus Cristos. Unul din cei mai de vază betanişti a fost pastorul Ferenc Visky. Acesta a fost arestat în anii 50 de autorităţile comuniste pentru refuzul său de a înceta activitatea sa în cadrul organizaţiei Betania. Împreună cu el au fost arestaţi şi alţi betanişti atât pastori cât şi laici. Persecuţia împotriva reformaţilor betanişti a devenit şi mai puternică în 1956 în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, betaniştii fiind acuzaţi de complot împotriva regimului comunist şi iredentism. Binenţeles acuzaţiile erau false. În închisoare Ferenc Visky l-a cunoscut pe pastorul Lutheran Richard Wurmbrand cu care a devenit bun prieten.

Betaniştii nu au fost persecutaţi doar de Securitatea Comunistă ci şi de ierarhii reformaţi care erau colaboratori ai regimului comunist şi care în anii 50 au promovat de la amvoanele bisericilor ideologia comunistă. Betaniştii s-au opus acestui lucru iar Episcopia Reformată a desfiinţat organizaţia şi a concediat pastorii care făceau parte din ea. Organizaţia Betania s-a reinfiinţat după 1989 şi desfăşoară o serie de activităţi de evanghelizare, precum şi caritabile şi culturale dar nu este deloc agreată de episcopul Tokes Laszlo.

Nici în cazul Bisericii Lutherane lucrurile nu au stat mai bine, foarte mulţi saşi lutherani au fost arestaţi sau deportaţi pe motiv că în timpul celui de al doilea război mondial au colaborat cu Germania nazistă. Apoi mulţi dintre ei au emigrat în Germania de Vest (RFG), acest fenomen acutizandu-se după 1989. Astăzi au mai rămas foarte puţini saşi lutherani în România iar bisericile săseşti sunt goale sau au fost date spre folosinţă altor culte, cele care au o valoare culturală deosebită au fost reparate cu bani provenind din Germania dar în puţine dintre ele se mai ţin slujbe în mod regulat.

Din punct de vedere administrativ astazi Biserica Reformată din Transilvania este organizata în două episcopii: Episcopia de pe Lângă Piatra Craiului cu sediul la Oradea sub conducerea episcopului Laszlo Tokes şi episcopia Ardealului cu sediul la Cluj sub conducerea lui Geza Pap.

Cea mai mare problemă a bisericilor Lutherane şi Reformate din România este însă teologia liberală care a pătruns puternic în facultăţile de teologie protestante, sub influenţa bisericilor protestante liberale din străinătate. O consecinţă a acestui lucru este că atât Biserica Evanghelică Lutherană de Confesiune Augustană cât şi Biserica Reformată hirotonisesc femei ca pastori. Asta în ciuda faptului că astfel se încalcă porunca apostolului Pavel din 1 Timotei 2: 11-12 şi 1 Corinteni 14:34 dar şi practica Bisericii Universale din epoca apostolilor şi până acum. O altă problemă a Bisericii Reformate este şi faptul că episcopul Laszlo Tokes se ocupă mai mult de politică şi de promovarea ideilor sale naţionaliste (obtinerea autonomiei ţinutului Secuiesc) decât de propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ca reacţie la liberalismul Bisericii Reformate din Ungaria (care are strânse legături cu Biserica reformată din Transilvania), un grup de pastori şi studenţi reformaţi au format în 1998 cu ajutorul unor misionari reformaţi conservatori din SUA Biserica Reformata Presbiteriană din Europa Centrală şi de Est care are congregaţii în Ungaria, Slovacia, Ucraina şi România. Una din congregaţiile din România se găseşte chiar la Cluj-Napoca.

Biserica Evanghelică Lutherană Germană are sediul la Sibiu iar Biserica Evanghelică Lutherană Maghiară (ambele de Confesiune Augustană) are sediul la Cluj. La Bucureşti există o Biserică Lutherană Liberă formată din membri români, această congregaţie a fost păstorită de Richard Wurmbrand până la plecarea sa din ţară.

Previziunile cu privire la viitorul bisericilor protestante din România nu arată prea bine. Teologia liberală a acestor biserici combinată cu emigraţia membrilor (în cazul saşilor) şi cu secularizarea rapidă a societăţii româneşti va face ca numărul de practicanţi lutherani şi reformaţi să fie tot mai scăzut iar viaţa spirituală a respectivelor biserici tot mai departe de cum vrea Domnul să fie. Să sperăm că viitoarea generaţie de teologi reformaţi şi lutherani va fi mai ataşată principiilor Biblice decât actuala generaţie şi va ştii cum să provoace o nouă trezire spirituală.

Bibliografie :

• Hancock-Ştefan George, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, ed.Cartea Creştină, Oradea, 2003.
• wikipedia.ro
• culte.ro
• adevarul.ro – BISERICA REFORMATĂ (CALVINĂ)
• bisericalutheranalibera.ro
• reformatus.net
• wbwmission.org
• icrconline.com (site reformat de orientare conservatoare)
• wrfnet.org (site reformat de orientare conservatoare)
• danutm.wordpress.com
• anabaptists.org

Observaţii:

1. Termenul Protestant a apărut în 1529 în cadrul Dietei de la Speyer când un grup de 5 principi germani care îl susţineau pe Martin Luther a adresat împăratului “Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană”, Carol V, o petiţie prin care îşi manifestau nemulţumirea faţă de unele măsuri discriminatorii luate de împărat şi Dietă faţă de adepţii lui Luther. Această petiţie sau plângere purta numele de Protestatio în latină. Ulterior termenul a ajuns să denumească pe toţi membrii grupurilor religioase necatolice sau după caz neortodoxe. Iniţial adepţii lui Martin Luther şi Jean Calvin au făcut parte dintr-o singură biserică sau denominaţie/cult dar în 1564 după moartea lui Calvin, adepţii lui s-au despărţit de lutherani, fenomenul acesta având loc în toată Europa. Astfel au apărut două biserici care se revendicau a fi protestante: Biserica Evanghelică sau Lutherană şi Biserica Reformată sau Calvină. În Elveţia adepţii lui Jean Calvin s-au unit cu cei ai lui Huldrich Zwingli în 1549 prin adoptarea unei marturisiri comune de credinţă: Consensus Tigurinus. Biserica reformată şi lutherană au reprezentat Reforma magisterială, numită aşa pentru că era sprijinită de conducătorii politici sau de magistraţi iar Bisericile anabaptiste au reprezentat Reforma radicală pentru că promovau idei radicale pentru aceea perioadă cum ar fi libertatea religioasă totală şi botezul adulţilor şi pentru că nu erau sprijiniţi de conducătorii politici.

Articolul a fost scris pentru site-ul clujulevanghelic.ro. Paul Chiş este membru al Societăţii Clujene de Apologetică.

Scopul acestui articol este de a face o scurtă prezentare din perspectivă istorică a originilor credinţei creştine şi a prezenţei şi răspândirii acestei credinţe în rândul poporului evreu de-a lungul secolelor.

După cum aflăm din paginile Bibliei credinţa creştină a apărut pe teritoriul Iudeii în sec.  I d.H. (Israelul şi teritoriile palestiniene de astăzi) într-o perioadă foarte dificilă pentru poporul evreu care se afla atunci sub stăpânirea Imperiului Roman.

După moartea şi învierea lui Isus Hristos, mai exact după cincizeci de zile de la înălţarea sa la cer, a avut loc evenimentul pogorârii Duhului Sfânt, eveniment ce reprezintă momentul naşterii Bisericii adică a comunităţii oamenilor răscumpăraţi din păcat, a credincioşilor în Isus Hristos.

Tot Biblia, mai exact cartea Faptele Apostolilor ne spune ca primii credincioşi care au crezut în Isus după înălţarea sa la cer au fost evrei veniţi la Ierusalim din toată lumea pentru Sărbătoarea Cincizecimii (“… şi în Ierusalim se aflau evrei, oameni evlavioşi, din toate naţiunile care sunt sub cer” Fapte 2: 5; “… cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi Capadocia, în Pont şi Asia, în Frigia şi Pamfilia, în Egipt şi părţile Libiei, dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, atât iudei cât şi prozeliţi Fapte 2:10). În urma predicii lui Petru aceştia au ajuns la credinţa în Isus şi au fost botezaţi iar astfel s-a format prima biserică.

Un lucru important care trebuie reţinut legat de aceste evenimente este că în marea lor majoritate aceşti primi credincioşi ai Noului Legământ au fost etnici israeliţi/evrei sau prozeliţi adică convertiţi la iudaism dintre neamuri prin tăierea împrejur. Cei 12 ucenici ai lui Isus erau ei înşişi evrei, aşa după cum şi Isus a fost evreu. Putem spune ca iniţial Biserica a fost aproape în întregime formată din membrii ai poporului Israel.

De fapt Isus însuşi a declarat în Matei 15: 24 că a fost trimis,, la oile pierdute ale casei lui Israel”. După convertirea centurionului roman Corneliu prin intermediul lui Petru şi după primele călătorii misionare ale lui Pavel din ce în ce mai mulţi oameni dintre neamuri au început să se convertească. Acest lucru a adus şi bucurie dar şi noi probleme, cea mai importantă fiind cea legată de tăierea împrejur a noilor convertiţi dintre neamuri. Unii foşti farisei care se alăturaseră bisericii din Ierusalim au plecat fără autorizarea apostolilor şi presbiterilor/episcopilor din Ierusalim în afara Iudeii la comunităţile creştine nou formate în rândul neamurilor (la Antiohia) şi le-au spus acestora că nu pot fi mântuiţi numai dacă se taie împrejur şi păzesc Legea lui Moise. Pavel şi Barnaba i-au contrazis şi astfel s-a ajuns la o polemică dacă sau nu cei dintre neamuri care au crezut în Isus mai trebuie sau nu tăiaţi împrejur. Discuţiile neducând la nici un rezultat Pavel, Barnaba şi adversarii lor s-au dus la Ierusalim, la apostoli ca să îi întrebe ce trebuie făcut în această problemă. Aşa după cum citim în Fapte 15, apostolii şi Iacov (fratele Domnului Isus şi primul episcop al bisericii din Ierusalim) au hotărât că cei dintre neamuri care cred în Isus nu mai trebuie tăiaţi împrejur.

Cu toate acestea nu ni se spune nicăieri în Faptele Apostolilor sau în vreo altă carte a Noului Testament că credincioşii evrei în Isus ar fi încetat să îşi taie împrejur copii sau că acestă practică ar trebuii să fie eliminată şi din rândul evreilor care cred în Isus.

Tăierea împrejur este un semn al legământului abrahamic, legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam şi urmaşii săi fizici/biologici şi nu un element al legământului sau Legii Mozaice încheiate la Sinai şi care a fost împlinit de Isus. Prin urmare tăierea împrejur a fost eliminată pentru cei dintre neamuri dar nu şi pentru evrei. Acest obicei a fost practicat în biserica primară, în cadrul comunităţilor de credincioşi evrei, numiţi nazarineni, timp de secole.

Istoricul bisericii Eusebiu, în cartea sa Istoria Eclesiastică, face referire la episcopii circumciziei, care au condus biserica din Ierusalim de la înălţarea la cer a lui Isus şi până după răscoala lui Bar Kochba (132-136 d.H.). Acesti episcopi sunt: Iacov (fratele Domnului Isus), Simeon, Iustus I, Zaccheus, Tobias, Beniamin, Yochanan, Matia, Filip, Senecas, Iustus II, Levi, Ephram, Iosif, Iuda.

Relaţiile dintre evreii nazarineni şi cei aparţinând altor grupări evreieşti nu au fost niciodată foarte bune: ştim bine că Isus a fost omorât în urma unui complot pus la cale de farisei şi saduchei; Iacov, fratele lui Isus, a fost omorât la ordinul marelui preot Ananus ben Ananus (62 d.H), iar înainte cu câţiva ani Petru şi Ioan au fost arestaţi şi aduşi în faţa Sanhedrinului (vezi Faptele Apostolilor cap.4). După distrugerea Templului şi a Ierusalimului în anul 70 d.H., relaţiile dintre evreii care credeau în Isus şi cei care nu credeau în El s-au înrăutăţit şi mai mult, noul Sanhedrin care şi-a mutat sediul la Yavne (centrul Iudeei) format acum în întregime din farisei a avut grijă să creeze o imagine cât mai proastă posibil evreilor care credeau că Isus este Mesia şi să îi elimine din viaţa comunităţii evreieşti. După revolta lui Bar-Kochba, ruptura dintre cele două comunităţi a devenit şi mai mare, fariseii care l-au susţinut pe bar-Kochba i-au acuzat pe nazarineni de trădare pt. că aceştia nu au vrut să participe la revolta antiromană şi pentru că nu l-au recunoscut ca Mesia pe bar-Kochba (până la urmă şi Bar Kochba a fost condamnat ca fiind un fals mesia din cauză că nu a reuşit să elibereze Israelul de sub robia romană).

Relaţiile nazarinenilor cu credincioşii dintre neamuri au fost iniţial destul de bune, în ciuda unor dezacorduri teologice. Problemele mari între nazarineni şi creştinii dintre neamuri au început în epoca de după conciliul de la Niceea ( 325 d.H.), când a început să prindă forţă un curent de antisemitism şi respingere a tot ce era evreiesc în Biserică. Acest curent a mers în paralel cu infiltrarea în Biserică a tot mai mulţi păgâni necatehizaţi corespunzător în doctrinele creştine şi a tot mai multor idei şi practici păgâne şi nebiblice (botezul nou nascuţilor, cultul icoanelor, cultul sfinţilor).

În plus nazarinenii aveau problemele lor interne, şi anume apariţia unor grupări eretice ce susţineau idei asemănătoare gnosticilor (ebioniţii), dar şi mai vechea problemă a iudaizatorilor pe care Pavel i-a combătut atâta, dar care nu au dispărut din viaţa bisericii continuând să promoveze obligativitatea respectării în întregime a legii lui Moise. Cu toate acestea grupări ale nazarinenilor au existat până în secolul V d.H., când au dispărut fiind asimilate în bisericile neamurilor.

Nazarinenii au crezut şi practicat aceleaşi învăţături ca şi creştinii dintre neamuri, dar au avut şi câteva specifităţi culturale şi etnice: limba de cult era ebraica sau aramaica, întâlnirile publice erau ţinute şi sâmbăta, îşi tăiau împrejur copii, respectau sărbătorile evreieşti, au mers la Templu până a fost distrus (pt. a se ruga, nu pentru a aduce jertfe), utilizau o Biblie în limba ebraică (inclusiv pentru evanghelii, utilizau mai ales evanghelia evreilor sau după Matei cum o numim azi). Nazarinenii au fost răspândiţi în toate regiunile unde au locuit evrei, din Iudeea, Roma, Asia mică, Grecia, Persia&Mesopotamia şi până în India.

Din secolul V din păcate, nu au mai existat evrei credincioşi lui Isus decât într-un număr minuscul, au fost perioade istorice când nu au existat deloc evrei care să creadă în Isus (Evul Mediu). Acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu a lepădat pe poporul său şi că nu mai vrea să aibă de a face cu el, aşa cum au sugerat unii părinţi ai bisericii, sau că Biserica ar fi înlocuit în vreun fel Israelul (Romani 11:1-10). Totuşi necredinţa majorităţii evreilor în Isus, chiar dacă neintenţionată de Dumnezeu a facut posibilă răspândirea credinţei în Isus şi a mântuirii la neamuri. Starea de împietrire a poporului evreu va dura până la intrarea numărului deplin al neamurilor aşa cum spune Pavel în Romani 11:25-26, după care tot Israelul va fi mântuit.

Când se vor împlini aceste lucruri doar Dumnezeu ştie, un lucru este sigur şi anume acela că procesul întoarcerii la Dumnzeu şi a acceptării lui Isus ca mântuitor de către evrei a început deja de cel puţin două secole.

La începutul sec. XIX o serie de biserici protestante din Anglia, precum Biserica Anglicană sau cea Baptistă au iniţiat misiuni în rândul evreilor din Anglia. În uma acestor misiuni, s-au format mai multe congregaţii de credincioşi evrei în Isus. În 1866 acestea au format Alianţa Creştină-Ebraică din Marea Britanie, în 1915 în SUA a apărut Alianţa Creştină-Ebraică din America şi în 1925 Alianţa Creştină-Ebraică Internaţională.

În 1975 Alianţa Creştină-Ebraică din America a devenit Alianţa Mesianică Evreiască din America. De atunci înainte evreii care cred în Isus se numesc evrei mesianici. Prima comunitate de evrei credincioşi lui Isus din teritoriile româneşti a luat fiinţă în 1884 la Chişinău şi s-a numit “Israeliţii Noului Legământ”.

Alte comunităţi de credincioşi evrei au luat fiinţă în România interbelică ca urmare a activităţii misionare a lui Richard Wurmbrand, care a lucrat pentru Misiunea Anglicană pentru evrei şi pentru Misiunea Lutherană Norvegiană pentru evrei.

Astăzi în România există comunităţi de evrei mesianici la Oradea, Iaşi şi Bucureşti, dar aceste comunităţi au şi membrii neevrei.

Cea mai importantă comunitate de evrei mesianici se găseşte în Israel, unde există aproximativ 340 de sinagogi/congregaţii mesianice, cu 10–15 000 de membrii.

Mişcarea mesianică modernă e foarte diversă din punct de vedere teologic, existând asociaţii mesianice cu o teologie asemănătoare evanghelicilor (Jews for Jesus din SUA, Association of Messianic Congregations SUA & Marea Britanie, Messianic Jewish Alliance of America, Ariel Ministries şi altele) şi asociaţii asemănătoare în teologie cu iudaizatorii din sec. I, şi care susţin că atât credincioşii evrei în Isus cât şi cei neevrei trebuie obligatoriu să respecte legea lui Moise. Cele două “tabere” din cadrul mişcării mesianice având controverse pe acest subiect. Majoritatea evreilor mesianici aparţin “taberei” teologice care susţine că Legea lui Moise a fost împlinită de Isus şi deci nu mai e normativă.

În ciuda acestor divergenţe toate grupările mesianice au în comun următoarele lucruri: sâmbăta ca zi de odihnă, respectarea sărbătorilor evreieşti (cu prezentarea modului cum aceste sarbatori au fost împlinite de Isus), sprijinirea statului Israel, practicarea circumciziei, alimentaţia kosher.

În SUA există pe lângă asociaţiile mesianice amintite mai sus care sunt independente, există şi una afiliată Convenţiei Baptiste de Sus: Southern Baptist Messianic Fellowship.

În multe dintre aceste congregaţii există atât membrii evrei cât şi neevrei, multe din familiile din aceste congregaţii fiind mixte.

Comunităţi de evrei mesianici există şi în: Marea Britanie, Franţa, Ucraina, Rusia, Germania, Spania, Belgia, Brazilia, Mexic, Argentina.

Reapariţia comunităţilor de evrei care îl recunosc ca Mesia pe Isus după multe secole reprezintă unul din cele mai mari evenimente din istorie şi dovada că afirmaţiile lui Pavel din cartea Romani, cap.11 încep să se împlinească.

Surse internet consultate:
www.wikipedia.org
www.mesianic.ro
www.messianicassociation.org
www.mjaa.org
www.jewsforjesus.org
www.arielministries.com
www.Beitshalomministries.com
www.mesia.ro
www.ccel.org

Articolul a fost scris pentru site-ul clujulevanghelic.ro. Paul Chiş este membru al Societăţii Clujene de Apologetică.

Probabil că mulţi din cei care vor citi titlul acestui articol li se va părea ciudată o astfel de urare. O urare de anul nou de Paşte!, ce se întâmplă?

Deşi pentru cei mai mulţi dintre noi care suntem obisnuiţi cu calendarul Gregorian, un calendar care să înceapă cu Paştele, un an nou care sa aibă ca sărbătoare Paştele şi nu Revelionul este ceva ciudat.

Dar pentru Dumnezeu nu este, pentru El anul începe cu Paştele şi nu cu Revelionul sau Roş Haşana (sărbătoare de Anul Nou la evrei, neporuncită şi neîntâlnită nicăieri în Biblie), iată ce spune Dumnezeu în Scriptură: “Luna aceasta (Martie-Aprilie) va fi pentru voi cea dintâi lună, ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului (Exod 12:2)”. “În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului” (Levitic 23:5). ” În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii vor fi Paştele Domnului” (Numeri 28: 16).

Vedem din aceste texte biblice că Dumnezeu acordă o mare importanţă Paştelui fixându-l ca primă sărbătoare a anului, în rândurile care urmează voi încerca să explic de ce.

Pesach/Paşte înseamnă în ebraică a trece pe lângă sau a ocoli. Şi se referă la faptul că îngerul morţii a ocolit casele evreilor în noaptea în care a ucis întâii născuţi din Egipt. Practic pentru evrei Paştele este o comemorare a eliberării din robia egipteană.

Pregătirile pentru această sărbătoare încep din a zecea zi a lunii Abib/Nissan (Martie-Aprilie), când tot aluatul sau produsele de panificaţie ce conţin aluat sunt scoase afară din casă şi aruncate. Există obiceiul la evrei ca, mici bucăţi de aluat să fie ascunse în diferite colţuri ale casei iar copii să fie trimişi să caute aceste bucăţi iar cel care le găseşte primeşte un premiu.

Începând cu ziua a paisprezecea a lunii Abib, din seara acestei zile, evreii nu mai mănâncă pâine cu aluat ci doar azimi (pâine nedospită = matzot) până în seara zilei a 21-a a lunii. (Exod 12:18)

În vechime, în ziua a zecea evreii luau un miel pe care îl ţineau până în seara zilei a paisprezecea când îl injunghiau iar apoi îl frigeau şi îl mâncau împreună cu prietenii şi familia. Prin acest gest ei repetau ceea ce au facut strămoşii lor în noaptea în care au ieşit din ţara Egiptului. Şi în zilele noastre se întâmplă acelaşi lucru doar că acum mielul pentru masa de Paşte este primit de la Comunitatea Evreiască gata sacrificat şi nu sacrificat acasă de fiecare evreu. Asta pentru ca, sacrificarea mielului să fie conformă cu regulile şi tradiţiile evreieşti prescrise în Talmud, şi astfel carnea să fie kosher sau bună pentru consum. Sacrificarea mielului de Paşte este facută în zilele noastre de către un macelar evreu specializat numit shochet.

În seara zilei a paisprezecea a lunii Abib/Nissan are loc sederul sau masa de Paşte atunci când carnea mielului sacrificat este mâncată împreună cu verdeţuri amare şi matzo. Matzo este o pâine fără aluat, tare şi crocantă, consumată de Paşte şi de Sărbătoarea Azimilor.

În timpul acestei mese, cel mai mic membru al familiei întreabă: “Prin ce se deosebeşte această seară de toate celelalte seri?” iar cel mai mare membru al familiei răspunde povestind istoria eliberării poporului Israel din robia Egipteană şi minunile făcute de Dumnezeu cu această ocazie. Apoi sărbătoarea continuă cu recitarea de cântece tradiţionale şi Psalmi.

A doua zi începe Sărbătoarea Azimilor care durează până în a 21-a zi a lunii, în prima şi ultima (sau a şaptea) zi a sărbătorii au loc adunări de sărbătoare în care nu se lucrează nimic.

Pe vremea Templului, de Paşte şi de Sărbătoarea Azimilor se aduceau jerfe speciale .

Şi Domnul Isus a sărbătorit Paştele aşa cum aflăm din Evanghelii, iar cina Domnului, cel mai important ritual creştin, a fost instituită chiar în timpul Sederului de Paşte. Se pare totuşi că Isus a sărbătorit Paştele ceva mai repede decât preoţii de la Templu. Dealtfel în Israelul antic din vremea lui Isus diferitele grupări religioase (farisei, saduchei, esenieni) din ţară sărbătoreau la date diferite (dar totusi apropiate) Paştele din cauza faptului că nu reuşeau să se pună de acord asupra unei date comune .

Pentru noi credincioşii noului legământ Paştele reprezintă eliberarea din robia păcatului şi a morţii ca urmare a sacrificiului “mielului” Isus pe cruce, mielul fără pată şi prihană. Deasemenea reprezintă şi victoria lui Isus asupra morţii prin învierea sa.

Putem spune că evenimentul ieşirii din Egipt descris în Exod nu face altceva decât să prefigureze sau să oglindească o mai mare eliberare, cea de sub robia păcatului şi a diavolului. Spre deosebire de eliberarea din robia egipteană care i-a privit doar pe evrei (şi doar unii neevrei asociaţi poporului Israel) eliberarea din păcat şi de consecinţele teribile ale acestuia priveşte pe oamenii din toate rasele şi limbile. Isus a fost aşa cum ne spune apostolul Ioan citându-l pe Ioan Botezătorul: “mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). După ce a luat masa cu ucenicii săi Isus a mers în Grădina Ghetsimani unde după o rugăciune intensă şi plină de durere a fost arestat, judecat de Sanhedrin şi crucificat prin intermediul romanilor. Judecata lui Isus în faţa Preoţiilor celor mai de seamă şi a fariseilor reprezintă verificarea mielului de Paşte pentru a se vedea dacă are sau nu cusur, după cum ne spun Evangheliile preoţii şi fariseii nu au reuşit să dovedească nici-una din acuzaţiile aduse lui Isus iar de aici putem trage concluzia că El, Isus (mielul lui Dumnezeu) era fără cusur şi deci potrivit pentru jertfa. Moartea lui Isus pe cruce reprezintă sacrificarea “mielului lui Dumnezeu”. Prin toate suferinţele sale Isus a împlinit sărbătoarea Paştelui poruncită de Dumnezeu lui Moise şi a împăcat lumea cu Dumnezeu îndepărtând pericolul distrugerii iminente a acestei planete dominate de păcat şi răzvrătire.

Practic Isus a dat lumii un răgaz, o ultimă şansă pentru a se întoarce la Dumnezeu, dar şi această ultimă şansă se va termina o dată cu revenirea sa pe Pământ pe norii cerului. Semnificaţia morţii şi învierii lui Isus fac din Paşte prima şi cea mai importantă sărbătoare a anului, momentul împăcării omului cu Tatăl lui ceresc.

Având în minte aceste lucruri precum şi cuvintele Domnului “acestea sunt sărbătorile Mele” (Levitic 23: 2) să sărbătorim Paştele gândindu-ne mai mult la Isus şi ce a facut el şi mai puţin la noi înşine, la cozonaci sau ouă roşii.

Bibliografie:
Epstein Isidor, Iudaismul, Bucureşti, ed. Hassefer, 2003.
Biblia, ed. TBS, Londra, 2002.
http://en.wikipedia.org/wiki/Pesac
www.jewfaq.org/holidaya.htm

Articolul a fost scris pentru site-ul clujulevanghelic.ro şi nu poate fi reprodus fără permisiune. Paul Chiş este membru al Societăţii Clujene de Apologetică.

Duminică, 15 Martie 2009, comunitatea evreiască din Cluj-Napoca a celebrat ultima zi din cadrul sărbătorii de Purim. Această sărbătoare  este celebrată de către evreii din întreaga lume în a 14 şi 15 zi a lunii Adar (14-15 Martie).

La invitaţia unui prieten de al meu, am acceptat şi eu  să iau parte la acest moment festiv aşa că duminică dimineaţa m-am deplasat spre sinagoga de pe strada Horea.

Ajuns aici am observat sosirea a numeroşi membrii ai comunităţii evreieşti, toţi foarte bucuroşi şi plini de viaţă, nerăbdători să se reintâlnească cu vechi prieteni sau rude, dintre care unii au venit tocmai din Israel.

După ce m-am plimbat câteva minute în preajma sinagogii asteptând nerăbdădor sosirea prietenului care m-a invitat, am intrat împreună cu el în sinagogă nu înainte de a atinge cu mâna Mezuza (micul sul fixat de uşa oricărei case sau sinagogi evreieşti, ce cuprinde texte biblice scrise pe pergamente minuscule), apoi am primit de la administratorul sinagogii o Kippa (material textil de formă rotundă pus pe vârful capului de bărbaţii evrei atunci când sunt în sinagogă, precum şi de neevreii aflaţi în vizită într-o sinagogă) şi m-am aşezat în bancă aşteptând începerea programului.

Nefiind zi de Sabat, nu s-a citit din Tora (cele 5 cărţi ale lui Moise)  sau din vreo altă secţiune a Vechiului Testament, în schimb după un scurt discurs al şefului comunităţii evreieşti din Cluj, a avut loc un concert de muzică tradiţională evreiască susţinut de corul evreiesc din Cluj.

Muzica a fost cântată în limba ebraică sau în idiş (limbă apărută în evul mediu în cadrul comunităţilor evreieşti din Europa de V şi centrală în urma contopirii de elemente din limba ebraică şi din germana medievală), la toate cântările fiind oferite explicaţii cu privire la semnificaţia lor din perspectiva  sărbătorii de Purim.

Ce m-a impresionat la corul comunităţii evreieşti au fost nu atât cântecele cât prezenţa în acest cor a oameni de vârste foarte diferite (de la copii până la bătrâni) toţi uniţi de aceleaşi sentimente de bucurie şi veselie.

Sărbătoarea de Purim este una din puţinele sărbători vesele din iudaism, ea a apărut la iniţiativa împărătesei Estera şi a lui Mardoheu părintele ei adoptiv.

Prin sărbătoarea de Purim se celebrează modul miraculos şi neaşteptat prin care evreii din Imperiul Persan au scăpat de la distrugerea plănuită de Haman, maleficul slujitor al împăratului Ahaşveroş (în general identificat cu Xerxes I). Aşa cum ne spune cartea Estera salvarea comunităţii evreieşti a fost posibilă datorită intervenţiei Esterei care şi-a riscat viaţa mergând la împărat fără a fi chemată şi l-a rugat să îi scape de la moarte semenii.

Împăratul a ascultat-o şi l-a condamnat la moarte pe Haman şi pe colaboratorii lui apropiaţi şi i-a autorizat pe evreii din imperiu să se apere dacă cineva i-ar fi atacat. Astfel evreii din cetatea Susa şi din provincii au avut mână liberă să îi omoare pe aliaţii lui Haman care vroiau să îi distrugă.

După aceste evenimente evreii au început să se bucure şi să petreacă, oferindu-şi cadouri şi mâncare unii altora.

Termenul Purim, înseamnă în ebraică sorţi, asta pentru că Haman a tras la sorţi ziua în care vroia să îi omoare pe evrei dar sorţii (sau SOARTA/ DESTINUL) s-au întors împotriva lui şi în loc să fie omorâţi evreii a fost omorât el.

Purimul a fost sărbătorit peste tot unde au fost prezenţi de către evrei, fiind un bun pretext pentru distracţie şi veselie.

Cu ocazia acestei sărbători în sinagogi, în prima zi se citeşte cartea Estera  şi de fiecare dată când este rostit numele lui Haman, evreii tropăie din picioare şi fac mult zgomot.

În Israel dar şi în diaspora se organizează carnavaluri şi baluri mascate, masca  simbolizând  modul cum a acţionat Dumnezeu pentru a-şi scăpa poporul de la moarte adică în ascuns, mascat, nevăzut de ochii oamenilor, prin plasarea la momentul oportun a Esterei în palatul şi inima împăratului Ahaşveroş.  Dealtfel, Dumnezeu nu apare nici măcar odată pomenit în cartea Estera, acest lucru subliniind modul invizibil în care a acţionat El pentru salvarea poporului său.

Tot de Purim se obişnuieşte să se organizeze o masă festivă la care sunt invitaţi pe lângă evrei şi neevrei, să se împartă coşuri cu dulciuri şi mâncare tradiţională prietenilor şi să se ajute săracii.

Deasemenea cu această ocazie se mănâncă nişte prăjituri speciale numite “urechile lui Haman” sau “buzunarele lui Haman” de formă triunghiulară, umplute cu dulceaţă sau nuci.

Purimul este sărbătorit de toate confesiunile iudaice şi chiar de către evreii mesianici (care îl recunosc pe Isus ca Mesia).

Dacă noi neamurile am putea învăţa ceva din această sărbătoare ar fi să nu ne pierdem încrederea în Dumnezeu în momentele dificile din viaţa noastră şi să nu ne deznădăjduim atunci când nu îl vedem cu “ochii” noştrii pe Dumnezeu la lucru în viaţa noastră. Faptul că noi nu îl vedem pe Dumnezeu acţionând în mod direct (prin evenimente spectaculoase supranaturale) asta nu înseamnă că el nu lucrează sau nu ne poartă de grijă. Se prea poate ca El să fie mascat la fel ca acum câteva mii de ani pe vremea Esterei.

Articolul a fost scris pentru site-ul clujulevanghelic.ro şi nu poate fi reprodus fără permisiune. Paul Chiş este membru al Societăţii Clujene de Apologetică.

Cu siguranţă că mulţi dintre locuitorii acestei ţări au fost şocaţi de campania antiromânească stârnită în Italia în ultimele luni, campanie marcată de puternice critici în presă la adresa românilor, atacuri asupra magazinelor româneşti din Italia şi declaraţii nervoase ale politicienilor extrememişti italieni. Toate aceste lucruri nu sunt ceva nou, lucruri asemănătoare s-au întâmplat de nenumărate ori de-a lungul istoriei atunci când politicienii, neputând să rezolve anumite probleme economice sau sociale, au căutat să găsească un ţap ispăşitor care să primească loviturile populaţiei nemulţumite şi speriate. Alte cauze ale campaniilor xenofobe şi rasiste, de genul celei din Italia împotriva românilor, sunt şi prejudecăţiile, ingnoranţa dar şi manipularea abilă a opiniei publice majoritare pentru a obţine anumite avantaje politice şi economice de către anumiţi conducători.

Niciun alt popor nu a fost atât de des şi de puternic supus atacurilor şi hărţuirii ca şi poporul evreu. Încă din cele mai vechi timpuri evreii au fost priviţi ca o ameninţare la adresa statelor în care au locuit care au încercat subjugarea şi/sau eliminarea lor.  Un prim exemplu de atitudine ostilă la adresa evreilor îl întâlnim descris în Biblie, în cartea Exod, unde faraonul temându-se ca nu cumva evreii  (care erau foarte numeroşi) să se răscoale şi să se alieze cu duşmanii Egiptului i-a înrobit şi i-a obligat să construiască cetăţi masive din cărămizi de lut  (Pithom, Ramses) cetăţi ce vor adăposti hambarele faraonului. Faraonul spera că prin munca grea va reuşi să extermine poporul evreu. Văzând că planurile sale nu au succes şi că evreii continuă să se înmulţească a ordonat omorârea tuturor băieţilor sub doi ani. Aşa cum stim nici această modaliate de eliminare a evreilor nu a avut succes datorită intervenţiei celor două moaşe care s-au temut de Dumnezeu şi nu de faraon.

O a doua campanie antievreiască descrisă în Biblie o întâlnim în cartea Estera, unde maleficul Haman încearcă să-I omoare pe evrei în special pe Mardoheu, dar planurile lui sunt stopate de frumoasa şi credincioasa împărăteasă Estera.

Ambele situaţii descrise mai sus sunt cele mai vechi cazuri de antisemitism cunoscute în Istorie. Dar ce este antisemitismul? Mai există astazi? Şi dacă da, ce ar trebuii să facă creştinii? La toate aceste întrebări voi încerca să raspund în rândurile care urmează.

Antisemitismul – definiţie

Antisemitismul  (mai corect ar fi antievreismul, deoarece şi arabii, asirienii şi samaritenii sunt semiţi dar nu există o mişcare politico-ideologică foarte puternică care să fie împotriva acestor popoare aşa cum a existat şi există încă împotriva evreilor) este un ansamblu de ideologii, acţiuni, prejudecăţi care privesc evreii. Totalitatea acţiunilor, politicilor, metodelor prin care unii oameni au incercat să facă rău poporului evreu de-a lungul secolelor.  Antisemitismul/antievreismul este expresia sentimentelor de ură şi respingere faţă de evrei exprimate de către reprezentanţii altor popoare.

Antievreismul (vom folosi de aici inainte acest termen) a fost exprimat de-a lungul secolelor prin: masacrarea evreilor, dicriminarea lor prin interzicerea practicării anumitor meserii, interzicerea căsătoriilor dintre evrei şi neevrei, confiscarea averilor evreilor, promovarea în Biserică a ideii total nebiblice că evreii au încetat a mai fi poporul lui Dumnezeu după ce l-au respins pe Isus ca şi Mesia, intenţia de a distruge/sabota statul Israel.

Trebuie precizat faptul că nu orice critică la adresa evreilor sau a statului Israel este antievreism ci doar acele critici sau acţiuni care vizează jignirea şi distrugerea evreilor. Evreii la fel ca orice altă naţiune are calităţile şi defectele sale. Iar lucrul cel mai important este că şi ei au nevoie de Isus Mesia.

Primele acţiuni antievreiesti au fost îndreptate nu atât împotriva evreilor ca etnie ci împotriva religiei iudaice. De exemplu, în 167 î.H., Antiohus IV, împaratul Siriei seleucide, a interzis studiul Torei (cartile lui Moise) în Iudeea, pe atunci provincie a Siriei seleucide.

Mai apoi autorii greci şi romani păgâni care nu întelegeau nici ritualurile iudaice şi nici monoteismul evreiesc au început să denigreze religia iudaică în scrierile lor, unii din ei chiar afirmând că evreii se închină la un zeu cu cap de măgar, sau că evreii ar fi atei pentru că nu au imagini ale zeului lor în Templu. Acest dispreţ faţă de iudaism al păgânilor greci şi romani s-a resfrâns şi asupra primilor creştini, creştinismul nefiind la început decât una din denominaţiile iudaismului (la fel ca fariseismul, saducheismul, esenianismul), iar acest dispreţ faţă de valorile iudaice este unul din motivele persecutării creştinilor. Creştinismul era în mintea păgânilor mult mai periculos decât celelalte grupări iudaice şi pentru că făcea prozelitism şi îndepărta astfel populaţia greco-romană a Imperiului Roman de religia oficială. De-a lungul istoriei imperiului roman  (in perioada sa păgână) s-a întâmplat un lucru ciudat şi anume că deşi păgânii urau iudaismul, pe evrei nu i-au persecutat, decât pe evreii care credeau în Isus. Restul evreilor care au rămas în cadrul iudaismului fariseic (sau rabinic) au fost lăsaţi în pace  (chiar si dupa distrugerea Ierusalimului in anul 70). Unii dintre evrei chiar au primit protecţia împărăţilor romani ca de exemplu: Flavius Josephus (istoric evreu din sec.I d.H.) sau Yochanan ben Zakkai (rabin fariseu) care s-au aflat sub protecţia împaratului Vespasian şi a fiului său Titus.

Marile probleme au început pentru evrei după legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin, când din ce în ce mai mulţi păgâni au intrat în Biserică fără să fie catehizaţi eficient, aducându-şi concepţiile nebiblice în Biserică, inclusiv antievreismul. Ostilitatea între Biserică şi evrei a crescut şi pe măsură ce aceştia din urmă respingeau tot mai mult ideile creştine.

Unii părinţi ai Bisericii au început să dezvolte teoria  (nebiblică) conform căreia evreii au încetat a mai fi poporul lui Dumnezeu şi că acum doar Biserica este poporul ales. S-a introdus astfel în mintea creştinilor ideea că evreii sunt cei mai răi oameni de pe pământ, ucigaşii lui Cristos, şi că sunt deicizi (omorâtori ai lui Dumnezeu). Greşeala multora din părinţii Bisericii (Augustin, Ioan Gură de Aur, Ambrozie) a fost aceea de a nu fi înteles faptul că Isus şi apostolii nu au lepădat iudaismul şi pe evrei, ci pe farisei şi ideologia lor care pervertiseră iudaismul. Conflictul lui Isus nu era cu evreii ca naţiune ci cu fariseii şi saducheii.

Din fericire au existat şi părinţi ai Bisericii care au avut o atitudine pozitivă faţă de evrei, ca Ieronim (care a consultat rabini evrei atunci cand a tradus Biblia în Latină).

Evul Mediu a fost perioada în care atitudinile antievreieşti au ieşit cel mai violent la suprafaţă manifestându-se prin masacrarea evreilor în unele ţări Europene cum ar fi Germania şi expulzarea lor în altele  (Franţa-1394; Spania-1492; Anglia-1290).

Aceste actiuni au fost luate pe baza unor acuzaţii aduse evreilor, acuzaţii precum: ei ar fi adus ciuma în Europa, practică răpirea şi sacrificarea copiilor creştini, îşi bat joc în cadrul ceremoniilor lor de pâinea utilizată de creştini la Cina Domnului. Adevăratul motiv ale persecutării evreilor de către autorităţile statelor europene era dorinţa acestora de a canaliza nemulţumirile populare  (economice, sociale, teama de epidemii) spre un ţap ispăşitor.

Un alt motiv pentru care regii şi nobilii omorau sau expulzau evreii era şi acela ca de a putea apoi pune mâna pe averile lor sau de a nu plăti datoriile pe care le aveau la bancherii evrei.

Chiar şi după încheierea Evului Mediu în multe ţări persecutarea evreilor a continuat. În sec. XIX, Rusia a fost ţara unde au avut loc cele mai multe şi mai violente persecuţii antievreieşti, sau pogromuri (pogrom înseamnă în rusă distrugere totală/în intregime). Primele astfel de pogromuri au avut loc între 1881 şi 1883 după asasinarea ţarului Alexandru II, evreii fiind făcuţi responsabili de acest lucru. Un alt val de pogromuri a avut loc între 1903 şi 1905. Aceste persecuţii au constat în masacrarea, jefuirea şi expulzarea a milioane de evrei din Imperiul Rus.

În sec. XX, în timpul celui de al doilea război mondial, 6 000 000 de evrei au fost ucişi de regimul nazist al lui Adolf Hitler în lagăre special construite în acest scop.

Astăzi antievreismul se manifestă prin acţiunile teroriste ale unor organizaţii islamice, precum Hamas sau Hezbolah, dar şi prin campanii media  (sustinute de organizatii arabe sau islamice) prin care se încearcă convingerea opiniei publice internaţionale că statul Israel este un stat dictatorial care nu vrea altceva decât să distrugă islamul şi pe palestinieni. Sionismul  (mişcarea politică ce a promovat reînfiinţarea statului Israel) este adesea comparat cu nazismul de aceste organizaţii islamice. Atât Hamasul, Hesbolahul cât şi Al Qaeda susţin că unul din scopurile lor este distrugerea Israelului.

Antievreismul în România

În ţările române evreii au fost prezenţi încă din antichitate. În timpul Evului Mediu ei au fost protejaţi de domnitorii români care i-au folosit la dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor. Unul din primii domnitori care au acordat privilegii evreilor (scutiri de taxe, dreptul de a locui în ţară, dreptul de a călători şi face comerţ) a fost Ştefan cel Mare. Cu toate acestea ei nu puteau deţine pământ şi trebuiau să locuiască doar în anumite localităţi.

În sec. XVIII şi XIX din ce în ce mai mulţi evrei din Imperiul Rus au venit în ţările române pentru a scăpa de pogromuri. Politicienii români din aceea vreme au găsit în evrei un vinovat pentru problemele economice ale românilor. Evreii au fost acuzaţi că îşi fac averi prin mijloace ilegale, că deţin un control financiar prea mare, că sabotează iniţiativele comerciale ale românilor.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, a dorit emancipare evreilor şi acordarea de drepturi civile acestora. În timpul domniei sale unii evrei au fost cooptaţi în administraţie şi li s-a permis să participe la alegerile locale. După abdicarea lui Cuza în 1866 toate aceste iniţiative au fost abandonate de guvernele care s-au succedat. În special guvernele liberale au avut o atitudine foarte ostilă evreilor. Evreilor li s-a interzis sa se aşeze în zonele rurale, să deţină pământ. În plus, Constituţia din 1866 prevedea faptul că doar creştinii puteau să obţină cetăţenia română. Evreii fiind de religie iudaică erau astfel excluşi. Statutul evreilor din România din 1866 până în 1923 a fost acela de apatrizi, toleraţi pe teritoriul ţării.

După războiul de independenţă (1877-1878), în timpul convenţiei de pace de la Berlin, România a fost obligată de marile puteri (Anglia, Franţa, Germania, Austria) să acorde cetăţenia evreilor din ţară. Primul Ministru I.C.Brătianu a acceptat această hotărâre doar pentru ca marile puteri să recunoască independenţa României. O dată independenţa recunoscută, Parlamentul a adoptat o lege prin care cetăţenia era acordată individual şi nu în masă evreilor, şi doar în urma unui vot special. Practic, Parlamentul reuşise să eludeze aplicarea hotărârilor Convenţiei de pace.

Parlamentul a acordat cetăţenia la aproximativ 863 de evrei care luptaseră în Războiul de independenţă. Celorlalţi evrei li s-a refuzat acordarea cetăţeniei, şi drepturile aferente acesteia.

Unii din cei mai mari opozanţi ai prezenţei evreilor în România nu erau totuşi politicienii ci intelectualii. Mari oameni de cultură precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu au scris articole şi cărţi prin care înfierau pericolul “jidovesc”. Pentru aceştia evreii erau nişte străini care prin prezenţa lor slăbeau fiinţa naţională. Pentru a se putea dezvolta România trebuia să fie locuită doar de români ortodocşi.

După primul război mondial evreii au primit în cele din urmă cetăţenia şi o serie de drepturi politice. Dar ei nu putut să se bucure de aceste drepturi mult timp datorită ascensiunii grupărilor de extremă-dreaptă: Legiunea Arhanghelului Mihail (condusă la început de Corneliu Zelea Codreanu şi apoi de Horia Sima) şi Partidul Naţional Creştin.

În 1938 regele Carol II l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin. Acest partid avea o ideologie antievreiască foarte puternică asemanătoare legionarilor. Dar spre deosebire de Legiunea Arhanghelului Mihail, PNC îl susţinea pe Carol al II-lea. Guvernul Goga, ca şi guvernele Ion Gigurtu şi Ion Antonescu, au luat o serie de măsuri împotriva evreilor, în special în domeniul economic.

O dată cu ajungerea la putere a lui Ion Antonescu (septembrie 1940) şi alianţa lui cu legionarii, au început cu adevărat problemele pentru evrei. Mai întâi Antonescu şi legionarii au trecut la “românizarea” administraţiei şi economiei, adică concedierea funcţionarilor publici evrei şi înlocuirea lor cu români. Şi interzicerea practicării de către evrei a mai multor meserii. Guvernul Antonescu este responsabil şi de moartea a sute de mii de evrei în timpul pogromului de la Iaşi din 21-27 iunie 1941 şi în urma expulzărilor în Transnistria  (august 1941 – inceputul anului 1944).
Regimul comunist care a urmat regimului Antonescu nu a fost nici el mai binevoitor faţă de evrei, mai ales faţă de cei care erau sionişti.

După 1989 atitudinea guvernelor României faţă de evrei a fost destul de ambiguă, pe de o parte au căutat să aibă relaţii bune cu comunitatea evreiască şi cu statul Israel iar pe de altă parte refuzau cu obstinaţie să recunoască că în România în timpul celui de al doilea război mondial evreii au fost ucişi de regimul Antonescu. În plus, niciun guvern nu a luat măsuri împotriva unor grupări precum PRM sau Noua Dreaptă, care au un puternic discurs xenofob şi antievreiesc.  Totuşi în cele din urmă Guvernul român a recunoscut existenţa Holocaustului din România, în anul 2004, în timpul preşedenţiei lui Ion Iliescu.

În România zilelor noastre nu mai există antievreism oficial, la nivelul instituţiilor statului, ca în timpul regimului Antonescu. Totuşi, se constată o dezvoltare a limbajului ostil evreilor pe internet. Comentariile cititorilor la ştirile despre evrei şi Israel de pe internet conţin un limbaj injurios. În plus, în ultimii ani s-au înmulţit şi distrugerile provocate cimitirelor evreieşti din România. În ciuda acestor fapte, România este azi una din cele mai puţin ostile ţări faţă de evrei, depăşind la acest capitol ţări precum Ungaria, Rusia sau chiar Franţa.

Ca şi creştini trebuie să nu acceptăm atitudinile rasiste faţă de nici o etnie, şi în special faţă de evrei, poporul lui Dumnezeu. Fiecare caz de antievreism trebuie condamnat rapid şi ferm de noi cei care ne numim copii lui Dumnezeu.

Bibliografie:

• Max, I. Dimont, Dumnezeu evreii şi Istoria, Bucuresti, ed. Hasefer, 2004
• Deletant Dennis, Aliatul uitat al lui Hitler – Ion Antonescu si Regimul sau 1940-1944, Bucuresti, ed.Humanitas, 2008
• Neumman Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, ed. Armacord, 1996
• Revista “L’Histoire”, nr. 269, octombrie 2002
• wikipedia.org

Anul 2009 este un an al comemorărilor pentru mulţi creştini, reformaţii sărbătoresc 500 de ani de la naşterea lui Jean Calvin, deasemenea tot în 2009 este şi anul Richard Wurmbrand, un motiv de bucurie şi reflecţie pentru evreii mesianici şi pentru creştinii evanghelici români care au fost slujiţi de acest mare om al lui Dumnezeu. Dar 2009 este şi anul în care se împlinesc 400 de ani de la înfiinţarea primei biserici baptiste, eveniment ce a avut loc la Amsterdam într-o modestă brutărie.

Cu ocazia acestei serbări în perioada 24-26 Iulie 2009 la Amsterdam (Olanda) vor avea loc conferinţe, seminarii, studii biblice moderate de lucrători baptişti din întreaga lume. Acest eveniment este organizat de către Alianţa Mondială Baptistă în colaborare cu Federaţia Baptistă Europeană şi Uniunea Baptistă din Olanda. Evenimentul are şi scopul de a reaminti baptiştilor din întreaga lume cine sunt, care este identitatea lor şi care sunt rădăcinile lor istorice.

Prin articolul de faţă doresc să fac un scurt istoric al originilor baptiştilor, cine sunt ei, care au fost mişcările teologice care i-au influenţat pe primii baptişti şi care sunt elementele care i-au făcut deosebiţi de alţi protestanţi. Cred că aceste puţine informaţii vor fi utile tuturor credincioşilor baptişti care vor să afle mai multe despre înaintaşii lor dar nu au acces la informaţiile necesare. Dar şi cei care nu sunt baptişti pot învăţa multe din această fărâmă de istorie a creştinismului.

La fel ca toate mişcările reformatoare şi de trezire spirituală şi mişcarea baptistă are un iniţiator. Acesta este John Smyth (1570-1612) şi s-a născut în comitatul Lincolnshire din Anglia. A făcut studiile primare la Gainsbourgh (o localitate din acelaşi comitat), apoi a studiat teologia la Christ College în cadrul Universităţii Cambridge, unde şi-a luat diplomele de licenţă şi masterat în teologie. În 1594 Smyth a fost ordinat preot în biserica Angliei şi ales în conducerea Christ College (aşa se numeşte facultatea de teologie a Universităţii Cambridge).

Timp de 4 ani cât a predat la Christ College, Smyth s-a dovedit a fi un bun profesor, deasemenea el a intrat în contact cu un grup de puritani, devenind în scurt timp unul dintre ei. Puritanii au fost o grupare din cadrul Bisericii Anglicane care dorea reformarea totală a bisericii prin întoarcerea radicală la Biblie, trăirea unei vieţi curate înaintea lui Dumnezeu şi scoaterea tuturor practicilor de origine “papistaşă”-catolică din biserica anglicană pe motiv că ar fi nescripturale. Puritanii au fost influenţaţi în gândirea lor de teologia lui Jean Calvin şi John Knox.

Din 1598 Smyth a ajuns preot în locaitatea Lincoln, unde conţinutul predicilor sale a fost interpretat ca un afront personal de către unele oficialităţi locale care au făcut în aşa fel încât să fie demis. După demitere a plecat la Gainsbourgh unde a practicat medicina. În Gainsbourgh văzând că parohia locală duce lipsă de un preot compentent (preotul din localitate îşi neglija îndatoririle, nu predica şi lipsea des din sat, dar încasându-şi leafa care nu era mică, fără nici-o problemă) John Smyth a preluat el sarcina slujirii bisericii, vestind cuvântul lui Dumnezeu. Problema era că nu a obţinut avizul episcopului local pentru a predica fiind mustrat cu asprime pentru că a întrăznit să predice fără aprobare.

Acest incident l-a adus în conflict cu conducerea bisericească a vremii şi l-a determinat pe Smyth şi pe ceilalţi membrii ai bisericii din Gainsbourgh (după multe rugăciuni şi studierea Scripturii) să se separe împreună cu congregaţia de Biserica Anglicană devenind o biserică independentă sau separatistă. Smyth şi prietenii lui au încheiat un legământ al bisericii, decizând ca de acum înainte să respecte doar cererile Bibliei nu şi ale conducerii anglicane orice ar fi. Binenţeles că în aceea vreme un astfel de gest era ilegal, biserica anglicană fiind biserică de stat, iar Smyth şi ceilalţi enoriaşi din Gainsbourgh riscau pedepse dure, poate chiar moartea. De fapt persecuţia nu a întârziat să apară, regele Angliei James I a început să persecute grupările puritane şi separatiste din regatul său, mulţi dintre ei fiind încarceraţi sau omorîţi.

John Smyth care ajunsese liderul congregaţiei din Gainsbourgh a decis să fugă în Olanda împreună cu toţi enoriaşii pentru a scăpa de persecuţie. Olanda fiind cea mai tolerantă ţară din punct de vedere religios din Europa, adăpostind oameni din toată Europa de persecuţiile religioase care bântuiau pe atunci continentul.

John Smyth şi cei care erau cu el s-au mutat în 1608 la Amsterdam, unde şi-au stabilit sediul bisericii într-o brutărie deţinută de un anabaptist. Anabaptiştii erau o grupare protestantă apărută în 1534 în Elveţia sub conducerea lui Conrad Grebel unul din ucenicii reformatorului Huldrich Zwingli şi care s-au despărţit de Zwingli din cauză că susţineau botezul adulţilor pe baza credinţei personale şi nu botezul copiilor mici şi se opuneau participării la război precum şi persecutării oamenilor pe motive religioase. Deasemenea ei erau de părere că biserica şi statul trebuie să fie separate,o idee radicală la aceea vreme.

Fiind influenţat de aceşti anabaptişti dar şi în urma studierii Bibliei John Smyth a ajuns la concluzia că trebuie să se adopte botezul pe baza credinţei personale. Mai întâi s-a autobotezat pe el şi apoi l-a botezat pe prietenul său Thomas Helwis şi pe ceilalţi pe membrii ai congregaţiei, în 1609. Cu timpul John Smyth a devenit tot mai apropiat de anabaptişti ajungând până acolo încât şi-a invalidat propriul autobotez cerând să fie botezat încă o dată de anabaptişti şi să fie primit în comunitatea lor cu întreaga sa biserică.

Majoritatea membrilor bisericii lui Smyth i-a urmat exemplul, o minoritate însă din care făcea parte şi prietenul său Thomas Helwis nu acceptat să fie rebotezaţi considerând că nu este necesar de vreme ce fuseseră deja o dată botezaţi ca adulţi. În plus ei nu au dorit să se unească cu anabaptiştii, deoarece doreau să revină în Anglia îndată ce situaţia din ţară va permite acest lucru. Pe lângă aceste aspecte între Helwis şi Smyth s-au iscat şi nişte neînţelegeri de ordin teologic. Toate aceste lucruri au dus la separarea dintre Smyth şi Helwis. Smyth şi majoritatea membrilor bisericii s-au unit cu anabaptiştii iar Helwis şi 10 alţi membrii din biserică s-au întors în Anglia în 1612. Acolo el a continuat să răspândească cuvântul lui Dumnezeu până în 1616 când a murit în închisoare, ca martir. Helwis a scris mai multe cărţi de teologie şi o mărturisire de credinţă.

Cele mai importante idei ale baptiştilor englezi erau: practicarea botezului pe baza credinţei personale (iniţial baptiştii au practicat botezul prin turnare, abia la câţiva ani după moartea lui Thomas Helwis s-a introdus cutuma botezului prin scufundare), promovarea libertăţii religioase şi a separării bisericii de stat, accentul pus studierea scripturii. Toate aceste lucruri îi apropie pe baptişti de anabaptişti, fiind lucruri ce au fost susţinute întotdeauna de ambele grupări.

Baptiştii s-au diferenţiat de anabaptişti prin faptul că au acceptat să se implice în politică şi să deţină funcţii în administraţiilor statale (acolo unde li s-a permis) şi au acceptat să facă parte din armată şi chiar să ia parte la razboaie (dacă considerau că sunt juste, de exemplu pentru a-şi apăra ţara). Anabaptiştii nu acceptă niciunul din aceste două activităţi pe motiv că ar fi nebiblice.

Cu toate acestea de-a lungul timpului relaţiile dintre cele două culte au fost foarte bune, baptiştii considerându-i pe anabaptişti fraţi în Cristos. Nu au existat tentative de unificare la nivel mondial între cele două culte deşi au atâtea lucruri în comun.

După moartea lui Thomas Helwis, conducerea mişcarii baptiste engleze a fost preluată de John Murton (1585-1626), care a murit şi el în închisoare ca şi martir.

Din punct de vedere teologic primii baptişti au fost arminieni (credeau că oricine alege să creadă de bunăvoie, în mod liber în Isus poate fi mântuit, respingând astfel doctrina calvinistă a predestinării), apoi între anii 1633 şi 1638 la Londra a apărut un grup de baptişti calvinişti (care credeau în predestinare) sub conducerea lui John Spiltsbury. Aceştia practicau botezul prin scufundare şi ei au reprezentat nucleul din care mai târziu s-au format bisericile baptiste americane. La începutul anilor 1640 existau în Anglia două grupuri de baptişti : baptiştii generali (sau arminieni) şi baptiştii particulari ( sau calvinişti). Baptiştii generali au ajuns minoritari în secolele XVII şi XVIII dar şi-au revenit numeric în sec.XIX şi XX, dominând acum mişcarea baptistă mondială. În anul 1644 baptiştii englezi particulari au adoptat Confesiunea de credinţă de la Londra, cel mai important document al baptiştilor până în ziua de azi.

De-a lungul anilor mişcarea baptistă s-a dezvoltat şi a crescut ca număr, azi existând în lume peste 100 de milioane de baptişti din care în jur de 100 000 în România. Alte state care au mari comunităţi baptiste sunt : SUA (peste 30 000 000), Rusia (aproximativ 500 000), Ucraina (aproximativ 300 000), Brazilia (aproximativ 3 000 0000).

Diversitatea baptiştilor este şi ea mare, existând la nivel mondial biserici baptiste mai conservatoare dar şi mai liberale, calviniste sau arminiene. Există chiar şi biserici baptiste de ziua a şaptea (care ţin sâmbăta ca zi de odihnă, nu duminica).

La nivel mondial bisericile baptiste sunt reunite în Alianţa Mondială Baptistă, care la rândul ei este membră în Alianţa Evanghelică Mondială.

Bibliografie:

Estep R. William, Istoria Anabaptiştilor, Oradea, ed. Cartea Creştină, 2006
Cairns Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, ed.Cartea Creştină, 2007
amsterdam400.org
bwanet.org
ebf.org
en.wikipedia.org/wiki/Baptists
christianpost.com

Anul 2009 este un an important pentru creştinism în general şi pentru creştinismul protestant sau reformat în particular deoarece în 10 iulie se vor împlini 500 de ani de la naşterea reformatorului Jean Calvin. Cu această ocazie în toate ţările unde există biserici reformate vor avea loc serbări, conferinţe, expoziţii prin care se va comemora viaţa şi activitatea marelui teolog. Epicentrul tuturor acestor activităţi va fi la Geneva în Elveţia, oraş în care Calvin şi-a petrecut o mare parte din viaţă şi unde şi-a desfăşurat activitatea teologică.

Calvin va fi sărbătorit şi în România unde există conform statisticilor din 2002 701.077 de credincioşi reformaţi din care 86.011 trăiesc în judeţul Cluj.

În mediul evanghelic românesc Calvin este oarecum ignorat din cauza învăţăturilor sale despre predestinare, evanghelicii români fiind adepţi ai doctrinei liberului arbitru sau a unui amestec între doctrina predestinării si doctrina liberului arbitru. O alta cauză a dezinteresului faţă de Calvin ar putea fi şi necunoasterea istoriei creştinismului.

Prin acest articol aş dori să prezint pe scurt viaţa şi activitatea lui Jean Calvin pentru cei care nu au auzit pănă acum de el sau care au auzit doar despre evenimentele controversate din viaţa lui.

La fel ca orice om, Calvin a avut parţile lui bune şi parţile lui rele, a avut şi multe pacate şi multe fapte bune. A promovat şi învaţături scripturale dar şi erori teologice (a nu se confunda cu erezii!). Ca şi creştini trebuie să evaluăm lucrarea sa atât din prisma elementelor pozitive cât şi prin cea a elementelor negative. Din păcate prea adesea Calvin este ridicat în slăvi de adepţii doctrinei predestinării şi respins cu fermitate de cei care nu acceptă aceasta doctrină foarte controversată.

Viaţa

Jean Calvin s-a născut în iulie 1509 la Noyon, în Franţa (provincia Picardia) în familia unui bogat avocat. A făcut studii de literatură şi de drept, trecând prin mai multe universităţi franceze, mai întâi a studiat la Universitatea din Paris, apoi la cea din Orleans şi Bourges. La Paris, Calvin a intrat in contact cu ideile protestantismului lutheran şi la sfârşitul lui 1533 s-a convertit devenind membru al tinerei biserici protestante (“lutherane”) din Franţa.

Din cauza persecuţiilor împotriva protestanţilor iniţiate de către regele Franţei Francisc I, Calvin a trebuit sa fugă din ţară. În 1534 a ajuns la Basel în Elveţia unde timp de doi ani (până în 1536) a scris prima sa carte de teologie, “Învaţătura religiei creştine” (prima editie), unde arată cum înţelege el creştinismul. Acestă carte se dorea a fi o “apologie” (apărare) a protestantismului şi a fost dedicată de Calvin regelui Francisc în speranţa că va reuşi să-l convingă să se convertească şi el la protestantism şi să oprească persecutarea protestanţilor francezi, dar nu a reuşit.

În 1536, dupa terminarea acestei cărţi, Calvin s-a hotărât sa plece la Strasbourg. Pe drum s-a oprit la Geneva unde a intrat în contact cu Guillame Farel (un fost ucenic al reformatorului elveţian Huldrich Zwingli) care l-a rugat pe Calvin sa rămână la Geneva şi să îl ajute în promovarea ideilor protestante acolo. Iniţial Calvin a refuzat dar a acceptat atunci când Farel i-a spus ca va suporta mânia lui Dumnezeu daca nu va rămâne să facă voia Domnului.

În Geneva Calvin a devenit profesor de literatura sacră şi a avut un rol important în organizarea bisericii reformate din oraş. În 1537 a reuşit să-i convingă pe majoritatea locuitorilor din Geneva să devină protestanţi şi să rupă legăturile cu biserica romano-catolică şi cu Papa. În 1537 el şi Farel au reuşit să obţină o hotărâre de la autorităţile din Geneva prin care se stabilea comemorarea Cinei Domnului la anumite date clar specificate, crearea unui catehism pentru copii, adoptarea cântării în comun la biserică, cei doi au realizat chiar şi o mărturisire de credinţă.

Din păcate nu toată lumea din oraş a acceptat ideile lui Calvin, în Geneva încă existau catolici care se opuneau protestantismului. În plus în oraş au sosit şi grupuri de anabaptişti care deşi erau oameni credincioşi şi paşnici aveau idei radicale pentru aceea vreme (reintroducerea botezului pe baza credinţei personale şi eliminarea botezului nou născuţilor, separaţia între biserică şi stat). Toate aceste grupuri au făcut ca oraşul să fie foarte divizat, lucru care l-a nemulţumit profund pe Calvin. În 1538, în urma unei dispute pe tema liturghiei (ritualului) Cinei Domnului, Calvin şi Farel au fost expulzaţi din oraş de către consiliul orăşenesc.

Între 1538-1541 Calvin a fost pastorul bisericii reformate din Strasbourg. Aici s-a casătorit în 1540 cu văduva unui pastor anabaptist pe care cu putin timp înainte sa moară a reusit să-l facă să adere la ideile sale. În 1541 forţele protestante favorabile lui Calvin au preluat din nou puterea în Geneva şi l-au rechemat în oraş. Dupa revenirea în Geneva Calvin s-a hotărât să impună o disciplină severă în oraş şi biserică, în acest sens au fost adoptate  Ordonanţele ecleziastice, un set de legi care descriau activităţile pastorilor şi diaconilor. Prin aceleaşi ordonanţe, supuse aprobării consiliului orăşenesc, se stabileau pedepsele pentru diferitele păcate, pedepse ce variau de la mustrare la excomunicare sau amenzi. Pentru abateri mai grave precum erezie pedeapsa era exilul, închisoarea sau chiar condamnarea la moarte. Aceste pedepse erau decise de un grup de pastori şi bătrâni şi de Consiliul oraşului.

Ca urmare a acestor decizii au avut loc 58 de execuţii şi 76 de exilări în 1546. Cea mai cunoscută victimă a măsurilor antierezie a fost Miguel Servetus, un medic spaniol care nega trinitatea şi care în 1553 a fost condamnat la ardere pe rug de consiliul oraşului Geneva. Potrivit lui Keith Randell Servetus este singurul eretic ars pe rug în Geneva, celelalte execuţii datorându-se unor abateri de la normele morale ale oraşului(*). Nu Calvin a ordonat arderea lui pe rug, cu toate că nu a facut nimic pentru a-l salva, deşi, datorită influenţei pe care o avea în consiliu, ar fi putut să facă acest lucru. Acest eveniment a pătat in mod iremediabil imaginea lui Calvin până în zilele noastre. Din păcate la aceea vreme aceste practici erau obişnuite şi erau destul de mulţi oameni care nu vedeau nici o contradictie între dragostea şi mila creştină şi condamnarea la moarte a ereticilor, unul din acestia a fost şi Calvin.

Calvin a adoptat şi o serie de măsuri vizând “moralizarea” Genevei, în acest sens a interzis purtarea de haine şi podoabe de lux, petrecerile şi balurile, în acelaşi timp fiecare cetăţean era obligat sa participe la predica de duminică de la biserică şi să îşi ducă copii nou-nascuţi pentru a fi botezaţi (aceasta ultimă decizie a nemulţumit anabaptiştii care nu erau de acord cu botezul copiilor) în caz contrar riscau amenzi usturătoare, excomunicarea din biserică sau exilul forţat.

Aceste măsuri, pe care azi le-am numi legaliste sau fundamentaliste, au nemulţumit pe mulţi oameni fie ca erau reformaţi, catolici sau anabaptişti. Aceştia au plecat din oraş şi s-au stabilit în alte cantoane Elveţiene sau în alte ţări. Cu toate acestea în Geneva au venit o multime de protestanţi din ţările catolice unde erau persecutaţi, Geneva devenind un oras multietnic adăpostind: francezi, englezi, scoţieni, olandezi, germani. Aceştia au adoptat rapid ideile lui Calvin şi atunci când persecuţiile din ţările lor au scăzut în intensitate sau au dispărut s-au întors şi au răspândit învaţăturile lui Calvin, întemeind noi biserici reformate. Dupa moartea lui Calvin în 1564, s-au întemeiat noi biserici reformate în Olanda, Franţa, Germania, Anglia, Scoţia, Ungaria sau Polonia. Unele dintre aceste biserici au devenit biserici de stat, oficiale, altele au primit libertate de cult de la autorităţile catolice în urma unor lungi şi sângeroase războaie civile (aşa s-a întâmplat în Franţa). Unele din ideile lui Calvin nu au fost acceptate de toti protestanţii, din aceasta cauză într-un timp scurt după moartea lui, adepţii săi s-au despărţit de adepţii lui Luther. Din aceasta cauză astăzi există două ramuri protestante la nivel mondial: Biserica Reformată (Calvină) şi Biserica Protestantă Evanghelică (Lutherană), la care se adaugă Bisericile anabaptiste (din care se trag direct sau indirect toţi neoprotestanţii: baptişti, penticostali, adventişti, creştini după evanghelie).

Cu toate că unele din practicile lui Calvin nu pot fi acceptate din punct de vedere biblic fiind prea dure şi îndepărtate de învaţăturile Domnului Isus Cristos, multe alte acţiuni ale sale sunt lăudabile ca de pildă înfiinţarea în 1559 a Academiei din Geneva, un centru educaţional care a pregătit de-a lungul secolelor mii de specialişti în diferite domenii dar în special în teologie.

Calvin a accentuat importanţa studierii Bibliei de către fiecare creştin şi faptul că omul este mântuit doar prin jertfa lui Isus Cristos. De asemenea el a insistat că chibzuinţa şi hărncia trebuie să fie calităţi ale oricărui creştin.

Teologia lui Jean Calvin

Teologia lui Calvin seamănă în multe privinţe cu cea a lui Luther mai ales prin accentul pus pe importanţa Scripturii şi pe faptul că jertfa lui Isus Cristos este singura cale de mântuire a omului şi nu faptele pe care omul le face.

Calvin însa diferă de Luther prin promovarea a cinci concepte:

1. Depravarea totală: din cauza căderii, omul este incapabil sa creadă Evanghelia de bună voie, omul este atât de corupt încât nu are o voinţă liberă ci una care este sclava naturii sale păcătoase. În consecinţă pentru a fi mântuit omul trebuie sa primească o nouă natură de la Dumnezeu. Aceasta noua natură regenerată se primeste prin credintă, dar şi aceasta credinţă este primită tot de la Dumnezeu şi nu este ceva ce vine de la om, credinţa este un dar de la Dumnezeu pentru om şi nu invers.
2. Alegerea necondiţionată: conform acestui principiu Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii a ales pe anumiţi oameni pentru a fi mântuiţi şi pe alţii pentru a fi condamnaţi sau pierduţi. Această alegere nu s-a facut pe baza vreunei atitudini de ascultare sau smerenie cunoscută de mai înainte ci pe baza voinţei suverane a lui Dumnezeu. Dumnezeu oferă credinţa şi pocăinţa fiecarei persoane pe care a ales-o. Cei aleşi pentru mantuire sunt aduşi de Duhul Sfant la acceptarea lui Cristos.
3. Ispăşire limitată: moartea răscumparatoare a lui Isus a avut ca scop doar mântuirea celor aleşi, asigurandu-le efectiv salvarea. Practic Isus a murit doar pentru anumiti păcătoşi nu pentru toţi.
4. Harul irezistibil: pe lângă chemarea generală la mântuire adresată tuturor celor care ascultă Evanghelia (nu ni se spune de ce mai există o chemare generală dacă doar unii sunt aleşi), Duhul Sfânt face şi o chemare speciala lăuntrică celor aleşi conducandu-i pe acestia inevitabil la mântuire. Cei aleşi practic nu pot rezista acestei chemari a Duhului Sfant. Conform lui Calvin oamenii aleşi pentru mântuire sunt facuţi şi direcţionaţi în aşa fel de Dumnezeu încăt îl aleg de bunăvoie pe Acesta.
5. Perseverarea sfinţilor în har: toţi cei aleşi de Dumnezeu, care au primit credinţa prin Duhul Sfânt şi au fost răscumpăraţi prin jertfa lui Isus sunt mântuiţi pentru totdeauna. Aleşii nu mai pot să apostazieze niciodată, ei nu o sa cadă în necredinţă niciodată. Pornind de la acest principiu dupa Calvin, teologii reformaţi au dezvoltat ideea conform căreia cei aleşi sunt infailibili, adică ei nu pot greşi.

În elaborarea acestor teorii Calvin a utilizat scrierile lui Pavel dar interpretate prin oglinda teologiei lui Augustin, acest părinte al Bisericii fiind primul care emis o doctrină a predestinării.

Predestinarea este o idee foarte controversată chiar şi astăzi în mediile teologice protestante, ea a fost atacată chiar în sânul Bisericii Reformate imediat după moartea lui Calvin. Jacobus Arminius (1560-1609), un pastor reformat din Olanda, a negat predestinarea, predicând doctrina liberului arbitru conform căreia fiecare om poate să aleagă să creadă sau nu în Isus Cristos în mod liber.

Doctrina predestinării poate fi şi a fost combatută prin numeroase texte din Biblie, ca de exemplu Ioan 3:16  “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (nu doar o parte din lume) că a dat pe singurul lui Fiu pentru ca oricine (nu doar unii) crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică.”

Note:

1. În articol expresiile biserică reformată şi biserică protestantă au acelaşi sens, sunt sinonime, pentru că în acea vreme adepţii lui Calvin şi Luther erau uniţi. După moartea lui Calvin adepţii săi s-au despărtit de lutherani din cauza diferenţelor (puţine ce-i drept) doctrinare dar şi politice/naţionale formând biserici naţionale separate de ale lutheranilor. În Transilvania lutheranii şi calvinii s-au despărţit la Sinoadele de la Aiud şi Oradea din 1564, maghiarii rămânând calvini iar saşii lutherani. (**)

2. Cele 5 concepte/teze ale calvinismului prezentate în acest articol nu au fost scrise de în această formă de Calvin ci de un grup de teologi reformaţi olandezi la Sinodul de la Dort (Olanda) din 1618 pentru a-i combate pe arminieni. Totuşi cele 5 teze se bazează pe învăţăturile lui Calvin şi scrierile sale din timpul vieţii, reflectând fidel teologia acestuia.

(*) în cartea Jean Calvin şi Reforma târzie
(**) conform lui Jean Nouzille în cartea Transilvania zonă de contacte şi conflicte

Bibliografie:
Johnatan Hill, Istoria Gandirii Crestine, ed. Casa Cartii, Oradea, 2007
Earle E. Cairns, Crestinismul de-a lungul Secolelor, ed. Cartea Crestina, Oradea, 2007

Cei care doresc să exploreze mai departe aceste subiecte pot începe de pe site-ul Misiunii Vox Dei Baptist.

Site-ul oficial al aniversării este calvin500.org

Drogurile – definire, pericole, soluţii

Morfeus este în mitologia greacă zeul viselor, cel care induce în mintea muritorilor în timpul somnului visele care-i liniştesc şi-i fac să uite de problemele din timpul zilei. În lumea lui Morfeus totul este perfect, toate dorinţele oamenilor se împlinesc, nu există durere sau suferinţă. Cei atinşi de puterea lui Morfeus se simt fericiţi şi împliniţi.

În epoca modernă locul lui Morfeus a fost luat de droguri, care aşa cum vom vedea în continuare induc şi ele vise dar cu consecinţe foarte grave pe plan spiritual/psihologic şi fizic.

Dacă visele miticului Morfeus nu sunt decât un rezultat al proceselor naturale ale creierului uman, visele induse de droguri sunt rezultatul unor schimbări în sistemul nervos central al creierului uman, schimbări ce au efecte dezastroase în timp.

Morfeus este un personaj imaginar, produs al literaturii antice greceşti; din păcate drogurile sunt foarte reale şi foarte periculoase.

Dar ce sunt drogurile? Există o mulţime de definiţii a drogurilor, în acest articol vom aborda subiectul drogurilor recreaţionale care sunt cele mai cunoscute şi care fac cele mai multe ravagii.

Drogurile recreaţionale sunt substanţe naturale (extrase din plante) sau sintetice (create în mod artificial în laboratoare prin combinarea mai multor elemente chimice, şi nu extrase din plante) prin consumarea cărora se obţine o stare de euforie sau relaxare (dupa caz), o senzaţie de bine, iar consumatorul are halucinaţii având impresia că trăieşte într-o altă lume. Prin consumarea repetată a acestor substanţe consumatorul devine dependent, adică trebuie să consume cantităţi tot mai mari şi mai numeroase de drog altfel se simte rău  (acest rău poate lua multe forme: vomă, tremurături, dureri în tot corpul, agitaţie maximă etc). Rezultatul final pentru dependentul de droguri este moartea, dacă nu se iau măsuri imediate de dezintoxicare.

Drogurile au fost utilizate din cele mai vechi timpuri dar abia în secolul XIX s-au adoptat legi împotriva comercializării lor. Unul din cele mai vechi droguri utilizate este opiul, obţinut din planta numită mac. Grecii antici cunoşteau acest drog, dealtfel zeul Morfeus era reprezentat dormind pe un pat inconjurat de flori de mac. Nu doar grecii antici utilizau floarea de mac sau derivatul ei, opiumul, ci şi egiptenii, asirienii, sumerienii, chinezii. În America preoţii incaşi, azteci şi mayaşi foloseau frunzele de coca pentru a intra în contact cu spiritele în timpul ritualurilor religioase. Se observă în acest caz o legătură directă între ocultism şi droguri, legatură ce există şi în zilele noastre. Drogurile au fost utilizate nu doar în scop recreaţional ci şi religios.

Aşa cum am amintit mai sus există două categorii principale (sunt şi altele) de droguri: naturale şi sintetice. În categoria celor naturale intră: heroina, cocaina, opiul, canabisul, haşişul, marijuana. În categoria celor sintetice intră: LSD, Ecstasy, aurolacul, morfina (utilizată în cantitate mare poate da dependenţă şi deci să devină un drog).

Pe piaţa drogurilor au intrat în ultima perioadă o serie de substanţe greu de controlat şi de interzis deoarece nu există specificat în lege că acestea sunt ilegale. În categoria acestor substanţe intră o serie de medicamente şi analgezice utilizate în medicina veterinară. Aceste substanţe sunt vandute liber pe piaţă pentru că se găsesc uşor (la orice farmacie veterinară) şi pentru că legislaţia din domeniu a rămas în urmă. Mai exact, aceste substanţe fiind de scurt timp consumate ca narcotice, autorităţile nu au avut timp încă să le interzică cu toate că produc o puternică dependenţă şi finalmente moartea.

În categoria drogurilor naturale intră şi tutunul care chiar dacă nu produce halucinaţii şi este legal, crează o puternică dependenţă şi boli ale inimii, plămânilor şi sistemului digestiv şi nervos (infarct, cancer, comoţii cerebrale).

Drogurile sunt produse fie pe plantaţii din zone izolate ale lumii, fie în laboratoare de chimie clandestine. Cele mai cunoscute zone de producţie a drogurilor sunt:

• pentru heroină (derivat al opiului care la rândul lui este extras din mac): Afganistan (90% din producţia mondială de opiu este atribuită acestei ţări, atât oficialii guvernamentali corupţi cât si rebelii talibani fac trafic cu opiu şi cultivă maci), Asia de SE (triunghiul de aur care cuprinde: Laos, Vietnam, Tailanda, Myanmar).
• pentru cocaină: Columbia, Bolivia, Peru, Ecuador
• pentru haşiş: Maroc-70% din producţia mondială, Egipt, Liban, India, Afganistan

După producere drogurile sunt transportate în ţările consumatoare şi vândute  (principalele state consumatoare de droguri sunt SUA şi statele din Europa de V: Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa, Italia, Spania). În acest proces sunt implicate reţele extinse de crimă organizată cu mii de oameni. Exemple de organizaţii criminale implicate în traficul de droguri: mafia italiană (Cosa Nostra, Camora, N” dragheta), triadele chinezeşti, Cartelurile drogurilor din Columbia sau Mexic, mafia rusă, mafia israeliană, mafia albaneză (Armata de eliberare din Kosovo a fost acuzată ca a facut trafic cu droguri pentru a-şi finanta activităţile în timpul războiului cu Iugoslavia în anii 90). Traficul cu stupefiante aduce miliarde de dolari (şi euro) acestor reţele.

Drogurile în România

În România drogurile au devenit o problemă de importanţă naţională, numărul de consumatori creşte de la an la an la fel ca şi numărul de decese provocate de consumul de droguri. Majoritatea consumatorilor sunt tineri între 14-20 de ani, cauzele care-i determină să consume droguri sunt: necazurile din viaţă (familiile destrămate, neîmplinirile profesionale, sărăcia), căutarea unor senzaţii tari, anturajul nepotrivit, dorinţa de arăta altora că sunt curajoşi.

Locurile în care se vând drogurile sunt discotecile (raiul traficanţilor de droguri, aici se găsesc tineri cu bani dornici de “distracţie” iar patronii se fac de multe ori ca nu vad ce se petrece), barurile, cluburile . Dar şi şcolile au devenit locuri de vâzare a narcoticelor, vânzători fiind chiar unii elevi.

Narcoticele consumate în România sunt: cocaina, heroina, haşişul, pilulele de Ecstasy, aurolacul (răspândit la oamenii străzii). La toate acestea se adaugă tutunul.

În ceea ce priveşte treficul de droguri România are ghinionul că se află pe traseul drogurilor care începe in Asia de SE şi Afganistan. Heroina de exemplu adusă din Afganistan, trece prin Iran-Turcia-Bulgaria-România ca apoi să ajungă in Europa de V. O parte din ea însă rămâne in România.

Autoritătile care se ocupa cu lupta antidrog în România sunt : Agenţia Naţionala Antidrog şi D.I.I.C.O.T. Din păcate acestea nu au reusit încă să afle numărul exact de consumatori de droguri pentru a putea lupta eficient împotriva acestui flagel.

Creştinismul şi drogurile

Este consumul de droguri şi traficul de droguri un păcat? Care este poziţia Bibliei faţă de droguri? Toate acestea sunt întrebări importante pe care orice creştin ar trebui să şi le pună astăzi.

Consumul de droguri nu afectează doar “lumea” ci şi Biserica. Nu doar copii din familii necreştine pot cadea in capcana drogurilor ci şi cei din familii de creştini (chiar evanghelici). Există cazuri în care tineri din familii de creştini din România au consumat droguri, autorul acestui articol a auzit despre un astfel de caz de curând.

Vedem aşadar că noi ca şi creştini nu putem sa nu ne implicăm în lupta contra drogurilor. Binenţeles acest lucru trebuie facut de creştini pregătiţi pentru acest lucru (psihologi, educatori). Nu trebuie uitat însă că această luptă este şi una spirituală de aceea rugăciunile au un rol foarte important.

Revenind la întrebările de mai sus putem spune că în Biblie nu se vorbeşte în mod direct despre droguri şi nu există porunci explicite privind interzicerea drogurilor. Cu toate acestea există în Biblie, în cadrul celor 10 porunci, porunca de a nu ucide. Uciderea înseamnă crimă, prin consumarea de droguri consumatorul se ucide pe el însuşi sau se sinucide, treptat. Interdicţia de a ucide se referă atât la a nu ucide pe alţi oameni cât şi la a nu te ucide pe tine. Consumul de droguri este o formă de sinicidere şi prin urmare este un păcat foarte grav.

Traficul de droguri este şi mai grav pentru că traficantul vinde mijlocul cu care consumatorul se va sinucide, il asistă pe consumator în procesul autodistrugerii. Consumul de droguri spre deosebire de alte modalităţi de sinucidere se face într-un timp mai lung şi consumatorul nu realizează de multe ori ce face. E dacă vreţi o sinucidere involuntară . Mulţi consumatori cred ca nu o să ajungă dependenţi şi că nu o să moară. Acest tip de gândire e foarte naiv, e ca şi cum ai spune ca o să bei de mai multe ori otravă de şobolani şi că după aceea nu vei aveea nimic. Cred că cei care consumă droguri nu înteleg că a priza cocaina sau heroina e acelaşi lucru cu a bea o sticlă cu otravă de şoareci sau de cianură .

În Deuteronom 30:19 Dumnezeu a spus următoarele cuvinte: “ţi-am pus înainte viaţa si moartea, binecuvântarea şi blestemul . De aceea alege viata ca să trăieşti.” Vedem din aceste cuvinte dorinta lui Dumnezeu ca noi să alegem viaţa in locul mortii, în primul rand sa alegem Viaţa care ne este oferita de Isus Cristos. Multi dintre oameni l-au ales pe Morfeus în locul lui Cristos, visele ce duc la moarte în locul realităţii dătătoare de viaţă.

Pentru unii este prea târziu pentru a mai scăpa de droguri pentru că au murit multi altii pot insă să fie eliberaţi de această sclavie dacă vor şi dacă există oamenii potriviţi pentru a-i ajuta. Astfel de oameni sunt şi lucrătorii organizaţiei creştine Preventis din Cluj-Napoca care se ocupă cu ajutorarea tinerilor şi adolescenţilor dependenţi de droguri şi a familiilor acestora. Pe lângă consilierea psihologică pe baze creştine a dependenţilor în vederea reabilitării lor, Preventis realizeaza cursuri de informare a elevilor în şcoli privind riscurile la care se supun consumând droguri sau alcool. Preventis are sediul în Cluj-Napoca, cartierul Zorilor, strada Rene Descartes nr. 6 (email: preventis_cj@yahoo.com; telefon: 0364 805 114).

Concluzii

Rolul bisericii in lupta contra drogurilor este foarte important, educaţia religioasă ar trebui să abordeze si acest subiect.

In cazul bisericilor evanghelice ar trebui ca la intâlnirile de tineret să se vorbească despre pericolul drogurilor. Pentru a lupta mai bine contra consumului de droguri bisericile ar trebui să fie mai bine organizate (nu ar strica un program naţional de luptă contra drogurilor făcut de Alianţa Evanghelică din România, dar pentru asta e nevoie de o conducere profesionistă, un departament de tineret şi mijloace de comunicare moderne: site internet şi specialişti care în momentul de faţă lipsesc). O problemă importantă este faptul că până acum lupta împotriva drogurilor a fost dusă de organizaţii sau persoane creştine dar care au beneficiat doar de un sprijin minim din partea bisericilor. În plus nu există un plan de evanghelizare în mijlocul consumatorilor de droguri de la noi din ţară .

Toate aceste lucruri nu pot fi făcute făra o restructurare mai amplă a conducerii naţionale a bisericilor evanghelice (prin crearea unor departamente de tineret si luptă antidrog) şi prin reactivarea şi reorganizarea Alianţei Evanghelice. Nu ar strica nici colaborarea cu alte biserici din ţară (Biserica Ortodoxă, Catolică) în acest domeniu.

Sursa de finanţare a tuturor acestor proiecte poate fi Uniunea Europeană (prin fondurile postaderare aflate la dispoziţia României) dar şi organizaţiile mondiale bisericeşti (Alianţa Mondială Baptistă, Alianţa Evanghelică Mondială) şi de ce nu Guvernul României.