„Iată, Eu stau la uşă şi bat…”

(extras din Buletinul Informativ al Bisericii Penticostale Speranţa, nr. 62 din 9-15 iunie 2008)

Frumuseţea chemării la mântuire încântă fiecare inimă diferit. Ea duce întotdeauna la apa curăţirii şi la izvorul tămăduirii. În acele clipe ne descoperim pe noi înşine şi ne dăm seama că avem valoare. Cineva ne preţuieşte; mai mult, vrea „să ne tocmească-n vie…”

Aşa s-a întâmplat şi-n viaţa mea. Optimismul tinereţii, perspectivele îndepărtatelor călătorii sau plăcutele obiceiuri de altădată, nu mai aveau acelaşi răsunet. Mi se părea că bat pasul pe loc. Priveam oameni dragi în jurul meu şi mă gândeam că eu nu pot avea partea lor. Ei erau diferiţi de mine prin faptul că, în orice împrejurare s-ar fi aflat, Domnul era mereu prezent. Seninătatea feţei lor îmi picura gelozie în suflet. Îmi reveneau amintiri din anii copilăriei: mergeam cu părinţii şi fraţii mei la adunare, cântam, ascultam din Cuvânt, mă jucam cu alţi copii şi mă rugam de multe ori…

Întotdeauna am crezut în Dumnezeu, dar acum îmi doream mai mult. Am reluat vechile cărări. Adunarea de acum era diferită de cea din copilărie. Mă regăseam în multe lucruri spuse la amvon. Treptat, praful care se aşternuse pe inima mea, se desprindea…

Cineva îmi purta de grijă! L-am întâlnit în apa botezului. De atunci, călătorim împreună şi nu obosim…

Părinţi, ai căror copii mai aşteaptă, rugaţi-vă cu nădejde! Într-o zi vă vor urma…

Gabriela Anastasio

Adaugă comentariu