Originea comportamentului religios

(extras din Buletinul Informativ al Bisericii Baptiste nr. 1, octombrie 2008)

Doi antropologi evoluţionişti au gândit o nouă abordare pentru cercetarea şi explicarea sentimentului religios*. Ei spun că prin studiul unui comportament observabil, şi anume cel al comunicării verbale între persoanele care împărtăşesc acelaşi set de credinţe în supranatural, se pot propune noi ipoteze pentru explicarea comportamentului religios. Ideea din spatele studiului este că dezvoltarea sentimentului religios a fost un moment important în evoluţie deoarece comunicarea între persoanele cu acelaşi set de credinţe promovează consolidarea relaţiilor sociale cooperante şi este asigurat astfel un cadru familial, sigur. Cu toate acestea, aşa cum se întâmplă mai tot timpul când evoluţioniştii vorbesc despre origini, ei nu arată de unde a apărut acest sentiment. Însă, totuşi, ce observaţie! Ei au afirmat că „cel mai clar efect identificabil al comportamentului religios este promovarea relaţiilor sociale de tip familial”. Este trist şi ironic în acelaşi timp să observi ştiinţific un asemenea adevăr, dar să nu desluşeşti originea lui.

Fără îndoială că suntem o familie. Dovada este părtăşia pe care o experimentăm în fiecare duminică şi în relaţiile dintre noi, dar şi acea părtăşie reală pe care o putem avea cu fraţi de-ai noştri pe care îi întâlnim pentru prima dată. Nu vi s-a întâmplat să călătoriţi într-un compartiment de tren şi să simţiţi într-un mod aparte că o persoană vă este apropiată chiar dacă nu aţi mai văzut-o niciodată până atunci şi apoi să descoperiţi că vă este „frate” sau „soră”? Acestea se întâmplă deoarece am primit Duhul Sfânt care strigă Ava, adică Tată. Noi suntem copiii Aceluiaşi Părinte iubitor. Dumnezeu ne-a creat ca şi copii ai Săi, după Chipul şi asemănarea Sa, iar după ce ne-am smuls din mâna Lui, Şi-a câştigat dreptul de a ne înfia prin sacrificiul unicului Său Fiu.

Cred că suntem fiinţe veşnice deoarece Dumnezeu ne-a dat viaţă prin suflarea Lui. Nu cred în ipoteza anihilaţionistă potrivit căreia iadul este trecerea în inexistenţă, anihilarea ca persoane. Noi nu vom putea să nu mai existăm. Suntem veşnici şi responsabili de locul în care ne vom petrece veşnicia. Avem aceasta în noi, pusă de Însuşi Creatorul nostru, aşa cum spune şi Împăratul Solomon în Eclesiastul 3:11 – Dumnezeu „a pus în inima lor chiar şi gândul veciniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”. Şi poate datorită acestui simţământ avem nevoie de ceva în care să credem; oameni diferiţi din istorie, în orice moment sau loc, au căutat o formă de „religiozitate”. O reclamă la o băutură răcoritoare spunea „caută ceva în care să crezi”; viaţa fără credinţă nu este o viaţă împlinită.

Relaţiile familiale dintre noi sunt un efect al apartenenţei noastre în Familia Sa şi nu un rezultat colateral al hazardului, iar credinţa (religioasă) în Supranatural este ceva cu care Creatorul ne-a înzestrat.

Milu T.

Adaugă comentariu