Astăzi asistăm la o resurgenţă a religiei. Un lucru este însă stabilit: globalizarea aduce sporirea religiozităţii. Odată cu această resurgenţă este clar că se prăbuşeşete o doctrină a erei moderne, a cărei istorie a început cu Hegel, a continuat cu Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche şi Freud, doctrină conform căreia, pe măsură ce ştiinţa se va extinde, religia va intra în muzeu. Dar este clar că religia este mai adânc înfiptă în condiţia umană decât ceea ce această doctrină şi-a asumat, iar noi trăim prăbuşirea acestui demers care a dominat scena europeană aproape două sute de ani.
[…]Pe de o parte vedem în Europa analize care vor să topească în istorie tot ceea ce se leagă de persoana lui Isus, iar pe de alte parte observăm nevoia nedisimulată a omului de conservare, chiar de împrospătare a speranţei în mântuire, fără de care un sens raţional al vieţii nu este posibil. Deci, cultural vorbind, pe de o parte escathologia este provocată sensibil de abordarea istorică, dar, pe de altă parte speranţa revenirii lui Hristos se dovedeşte în continuare o sursă de motivare a oamenilor. Trebuie precizat că, nici după două mii de ani de încercări, noi nu am găsit nici în ştiinţă, nici în filosofie un substitut pentru marea doctrină a Invierii.
[…]Nu poţi fundamenta valori stabile fără asumpţii teologice. E clar că cea mai mare parte a umanităţii va fi de acord că în spatele acestor valori ferme este Cineva, o anume Ordine care trebuie asumată de fiecare dintre noi.
Extrase dintr-un articol apărut în Informaţia de Cluj.
Mie mi se par deosebit de graitori indicatorii amintiti pentru religiozitate:
-procentul celor care se revendică astăzi drept membri ai unei comunităţi religioase si
-dialogul/integrarea dintre stiinta si religie