Asupra vocaţiei … câteva reflecţii

(extras din Buletinul Informativ al Bisericii Penticostale Speranţa, nr. 98 din 22 ianuarie 2008)

Cuvântul „vocaţie” vine din latină şi înseamnă „chemare”. Dumnezeu cheamă omul: fiecărei persoane îi încredinţează o misiune, un proiect de realizat (Efeseni 4:11, Romani 12:6-8). Individului îi rămâne datoria de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. În această privinţă este interesant să reamintim etimologia cuvântului păcat care în ebraică semnifică chiar „a greşi strada”, „a rata obiectivul”, „a fi în afara drumului”, cu alte cuvinte, a fi în afara proiectului lui Dumnezeu.(…)

Cine nu descoperă sensul propriei vieţi (propria vocaţie) e condamnat la gol interior şi la frustrare – un gol care îşi găseşte din ce în ce mai  mult loc printre tineri. Tentativele de a fugi de acest sentiment sunt diverse (stresându-se prin diferite activităţi, drog, alcool, muzică, sex), dar toate sunt ineficace. Ideea cea mai periculoasă este aceea că vocaţia nu îi interesează pe toţi, ci numai pe unii: pe cei care sunt chemaţi să devină pastori.

Toţi sunt chemaţi! Dumnezeu încredinţează tuturor o vocaţie! De exemplu, sfinţenia nu este un privilegiu pentru cei mai frumoşi sau mai simpatici. Dumnezeu vrea ca toţi să fie sfinţi, vrea ca TU să fii sfânt! (1 Petru 1:14-15)

Vocaţia, înainte de a fi problema noastră, este a lui Dumnezeu Însuşi care vrea să Se comunice. Dumnezeu vrea să ne descopere sensul vieţii noastre, mai mult decât ne dorim noi înşine… problema nu este la El, ci la noi. Spunea cineva: „nu este un surd mai rău decât acela care nu vrea să audă”.

Dumnezeu să ne lumineze în această privinţă (Efeseni 1:17-21)! Amin!

Beni Mocan

Adaugă comentariu