Antisemitismul/Antievreismul. Scurt istoric al unei ideologii criminale

Autor: Paul Chiş

Articolul a fost scris pentru site-ul clujulevanghelic.ro şi nu poate fi reprodus fără permisiune. Paul Chiş este membru al Societăţii Clujene de Apologetică.

Cu siguranţă că mulţi dintre locuitorii acestei ţări au fost şocaţi de campania antiromânească stârnită în Italia în ultimele luni, campanie marcată de puternice critici în presă la adresa românilor, atacuri asupra magazinelor româneşti din Italia şi declaraţii nervoase ale politicienilor extrememişti italieni. Toate aceste lucruri nu sunt ceva nou, lucruri asemănătoare s-au întâmplat de nenumărate ori de-a lungul istoriei atunci când politicienii, neputând să rezolve anumite probleme economice sau sociale, au căutat să găsească un ţap ispăşitor care să primească loviturile populaţiei nemulţumite şi speriate. Alte cauze ale campaniilor xenofobe şi rasiste, de genul celei din Italia împotriva românilor, sunt şi prejudecăţiile, ingnoranţa dar şi manipularea abilă a opiniei publice majoritare pentru a obţine anumite avantaje politice şi economice de către anumiţi conducători.

Niciun alt popor nu a fost atât de des şi de puternic supus atacurilor şi hărţuirii ca şi poporul evreu. Încă din cele mai vechi timpuri evreii au fost priviţi ca o ameninţare la adresa statelor în care au locuit care au încercat subjugarea şi/sau eliminarea lor.  Un prim exemplu de atitudine ostilă la adresa evreilor îl întâlnim descris în Biblie, în cartea Exod, unde faraonul temându-se ca nu cumva evreii  (care erau foarte numeroşi) să se răscoale şi să se alieze cu duşmanii Egiptului i-a înrobit şi i-a obligat să construiască cetăţi masive din cărămizi de lut  (Pithom, Ramses) cetăţi ce vor adăposti hambarele faraonului. Faraonul spera că prin munca grea va reuşi să extermine poporul evreu. Văzând că planurile sale nu au succes şi că evreii continuă să se înmulţească a ordonat omorârea tuturor băieţilor sub doi ani. Aşa cum stim nici această modaliate de eliminare a evreilor nu a avut succes datorită intervenţiei celor două moaşe care s-au temut de Dumnezeu şi nu de faraon.

O a doua campanie antievreiască descrisă în Biblie o întâlnim în cartea Estera, unde maleficul Haman încearcă să-I omoare pe evrei în special pe Mardoheu, dar planurile lui sunt stopate de frumoasa şi credincioasa împărăteasă Estera.

Ambele situaţii descrise mai sus sunt cele mai vechi cazuri de antisemitism cunoscute în Istorie. Dar ce este antisemitismul? Mai există astazi? Şi dacă da, ce ar trebuii să facă creştinii? La toate aceste întrebări voi încerca să raspund în rândurile care urmează.

Antisemitismul – definiţie

Antisemitismul  (mai corect ar fi antievreismul, deoarece şi arabii, asirienii şi samaritenii sunt semiţi dar nu există o mişcare politico-ideologică foarte puternică care să fie împotriva acestor popoare aşa cum a existat şi există încă împotriva evreilor) este un ansamblu de ideologii, acţiuni, prejudecăţi care privesc evreii. Totalitatea acţiunilor, politicilor, metodelor prin care unii oameni au incercat să facă rău poporului evreu de-a lungul secolelor.  Antisemitismul/antievreismul este expresia sentimentelor de ură şi respingere faţă de evrei exprimate de către reprezentanţii altor popoare.

Antievreismul (vom folosi de aici inainte acest termen) a fost exprimat de-a lungul secolelor prin: masacrarea evreilor, dicriminarea lor prin interzicerea practicării anumitor meserii, interzicerea căsătoriilor dintre evrei şi neevrei, confiscarea averilor evreilor, promovarea în Biserică a ideii total nebiblice că evreii au încetat a mai fi poporul lui Dumnezeu după ce l-au respins pe Isus ca şi Mesia, intenţia de a distruge/sabota statul Israel.

Trebuie precizat faptul că nu orice critică la adresa evreilor sau a statului Israel este antievreism ci doar acele critici sau acţiuni care vizează jignirea şi distrugerea evreilor. Evreii la fel ca orice altă naţiune are calităţile şi defectele sale. Iar lucrul cel mai important este că şi ei au nevoie de Isus Mesia.

Primele acţiuni antievreiesti au fost îndreptate nu atât împotriva evreilor ca etnie ci împotriva religiei iudaice. De exemplu, în 167 î.H., Antiohus IV, împaratul Siriei seleucide, a interzis studiul Torei (cartile lui Moise) în Iudeea, pe atunci provincie a Siriei seleucide.

Mai apoi autorii greci şi romani păgâni care nu întelegeau nici ritualurile iudaice şi nici monoteismul evreiesc au început să denigreze religia iudaică în scrierile lor, unii din ei chiar afirmând că evreii se închină la un zeu cu cap de măgar, sau că evreii ar fi atei pentru că nu au imagini ale zeului lor în Templu. Acest dispreţ faţă de iudaism al păgânilor greci şi romani s-a resfrâns şi asupra primilor creştini, creştinismul nefiind la început decât una din denominaţiile iudaismului (la fel ca fariseismul, saducheismul, esenianismul), iar acest dispreţ faţă de valorile iudaice este unul din motivele persecutării creştinilor. Creştinismul era în mintea păgânilor mult mai periculos decât celelalte grupări iudaice şi pentru că făcea prozelitism şi îndepărta astfel populaţia greco-romană a Imperiului Roman de religia oficială. De-a lungul istoriei imperiului roman  (in perioada sa păgână) s-a întâmplat un lucru ciudat şi anume că deşi păgânii urau iudaismul, pe evrei nu i-au persecutat, decât pe evreii care credeau în Isus. Restul evreilor care au rămas în cadrul iudaismului fariseic (sau rabinic) au fost lăsaţi în pace  (chiar si dupa distrugerea Ierusalimului in anul 70). Unii dintre evrei chiar au primit protecţia împărăţilor romani ca de exemplu: Flavius Josephus (istoric evreu din sec.I d.H.) sau Yochanan ben Zakkai (rabin fariseu) care s-au aflat sub protecţia împaratului Vespasian şi a fiului său Titus.

Marile probleme au început pentru evrei după legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin, când din ce în ce mai mulţi păgâni au intrat în Biserică fără să fie catehizaţi eficient, aducându-şi concepţiile nebiblice în Biserică, inclusiv antievreismul. Ostilitatea între Biserică şi evrei a crescut şi pe măsură ce aceştia din urmă respingeau tot mai mult ideile creştine.

Unii părinţi ai Bisericii au început să dezvolte teoria  (nebiblică) conform căreia evreii au încetat a mai fi poporul lui Dumnezeu şi că acum doar Biserica este poporul ales. S-a introdus astfel în mintea creştinilor ideea că evreii sunt cei mai răi oameni de pe pământ, ucigaşii lui Cristos, şi că sunt deicizi (omorâtori ai lui Dumnezeu). Greşeala multora din părinţii Bisericii (Augustin, Ioan Gură de Aur, Ambrozie) a fost aceea de a nu fi înteles faptul că Isus şi apostolii nu au lepădat iudaismul şi pe evrei, ci pe farisei şi ideologia lor care pervertiseră iudaismul. Conflictul lui Isus nu era cu evreii ca naţiune ci cu fariseii şi saducheii.

Din fericire au existat şi părinţi ai Bisericii care au avut o atitudine pozitivă faţă de evrei, ca Ieronim (care a consultat rabini evrei atunci cand a tradus Biblia în Latină).

Evul Mediu a fost perioada în care atitudinile antievreieşti au ieşit cel mai violent la suprafaţă manifestându-se prin masacrarea evreilor în unele ţări Europene cum ar fi Germania şi expulzarea lor în altele  (Franţa-1394; Spania-1492; Anglia-1290).

Aceste actiuni au fost luate pe baza unor acuzaţii aduse evreilor, acuzaţii precum: ei ar fi adus ciuma în Europa, practică răpirea şi sacrificarea copiilor creştini, îşi bat joc în cadrul ceremoniilor lor de pâinea utilizată de creştini la Cina Domnului. Adevăratul motiv ale persecutării evreilor de către autorităţile statelor europene era dorinţa acestora de a canaliza nemulţumirile populare  (economice, sociale, teama de epidemii) spre un ţap ispăşitor.

Un alt motiv pentru care regii şi nobilii omorau sau expulzau evreii era şi acela ca de a putea apoi pune mâna pe averile lor sau de a nu plăti datoriile pe care le aveau la bancherii evrei.

Chiar şi după încheierea Evului Mediu în multe ţări persecutarea evreilor a continuat. În sec. XIX, Rusia a fost ţara unde au avut loc cele mai multe şi mai violente persecuţii antievreieşti, sau pogromuri (pogrom înseamnă în rusă distrugere totală/în intregime). Primele astfel de pogromuri au avut loc între 1881 şi 1883 după asasinarea ţarului Alexandru II, evreii fiind făcuţi responsabili de acest lucru. Un alt val de pogromuri a avut loc între 1903 şi 1905. Aceste persecuţii au constat în masacrarea, jefuirea şi expulzarea a milioane de evrei din Imperiul Rus.

În sec. XX, în timpul celui de al doilea război mondial, 6 000 000 de evrei au fost ucişi de regimul nazist al lui Adolf Hitler în lagăre special construite în acest scop.

Astăzi antievreismul se manifestă prin acţiunile teroriste ale unor organizaţii islamice, precum Hamas sau Hezbolah, dar şi prin campanii media  (sustinute de organizatii arabe sau islamice) prin care se încearcă convingerea opiniei publice internaţionale că statul Israel este un stat dictatorial care nu vrea altceva decât să distrugă islamul şi pe palestinieni. Sionismul  (mişcarea politică ce a promovat reînfiinţarea statului Israel) este adesea comparat cu nazismul de aceste organizaţii islamice. Atât Hamasul, Hesbolahul cât şi Al Qaeda susţin că unul din scopurile lor este distrugerea Israelului.

Antievreismul în România

În ţările române evreii au fost prezenţi încă din antichitate. În timpul Evului Mediu ei au fost protejaţi de domnitorii români care i-au folosit la dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor. Unul din primii domnitori care au acordat privilegii evreilor (scutiri de taxe, dreptul de a locui în ţară, dreptul de a călători şi face comerţ) a fost Ştefan cel Mare. Cu toate acestea ei nu puteau deţine pământ şi trebuiau să locuiască doar în anumite localităţi.

În sec. XVIII şi XIX din ce în ce mai mulţi evrei din Imperiul Rus au venit în ţările române pentru a scăpa de pogromuri. Politicienii români din aceea vreme au găsit în evrei un vinovat pentru problemele economice ale românilor. Evreii au fost acuzaţi că îşi fac averi prin mijloace ilegale, că deţin un control financiar prea mare, că sabotează iniţiativele comerciale ale românilor.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, a dorit emancipare evreilor şi acordarea de drepturi civile acestora. În timpul domniei sale unii evrei au fost cooptaţi în administraţie şi li s-a permis să participe la alegerile locale. După abdicarea lui Cuza în 1866 toate aceste iniţiative au fost abandonate de guvernele care s-au succedat. În special guvernele liberale au avut o atitudine foarte ostilă evreilor. Evreilor li s-a interzis sa se aşeze în zonele rurale, să deţină pământ. În plus, Constituţia din 1866 prevedea faptul că doar creştinii puteau să obţină cetăţenia română. Evreii fiind de religie iudaică erau astfel excluşi. Statutul evreilor din România din 1866 până în 1923 a fost acela de apatrizi, toleraţi pe teritoriul ţării.

După războiul de independenţă (1877-1878), în timpul convenţiei de pace de la Berlin, România a fost obligată de marile puteri (Anglia, Franţa, Germania, Austria) să acorde cetăţenia evreilor din ţară. Primul Ministru I.C.Brătianu a acceptat această hotărâre doar pentru ca marile puteri să recunoască independenţa României. O dată independenţa recunoscută, Parlamentul a adoptat o lege prin care cetăţenia era acordată individual şi nu în masă evreilor, şi doar în urma unui vot special. Practic, Parlamentul reuşise să eludeze aplicarea hotărârilor Convenţiei de pace.

Parlamentul a acordat cetăţenia la aproximativ 863 de evrei care luptaseră în Războiul de independenţă. Celorlalţi evrei li s-a refuzat acordarea cetăţeniei, şi drepturile aferente acesteia.

Unii din cei mai mari opozanţi ai prezenţei evreilor în România nu erau totuşi politicienii ci intelectualii. Mari oameni de cultură precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu au scris articole şi cărţi prin care înfierau pericolul „jidovesc”. Pentru aceştia evreii erau nişte străini care prin prezenţa lor slăbeau fiinţa naţională. Pentru a se putea dezvolta România trebuia să fie locuită doar de români ortodocşi.

După primul război mondial evreii au primit în cele din urmă cetăţenia şi o serie de drepturi politice. Dar ei nu putut să se bucure de aceste drepturi mult timp datorită ascensiunii grupărilor de extremă-dreaptă: Legiunea Arhanghelului Mihail (condusă la început de Corneliu Zelea Codreanu şi apoi de Horia Sima) şi Partidul Naţional Creştin.

În 1938 regele Carol II l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin. Acest partid avea o ideologie antievreiască foarte puternică asemanătoare legionarilor. Dar spre deosebire de Legiunea Arhanghelului Mihail, PNC îl susţinea pe Carol al II-lea. Guvernul Goga, ca şi guvernele Ion Gigurtu şi Ion Antonescu, au luat o serie de măsuri împotriva evreilor, în special în domeniul economic.

O dată cu ajungerea la putere a lui Ion Antonescu (septembrie 1940) şi alianţa lui cu legionarii, au început cu adevărat problemele pentru evrei. Mai întâi Antonescu şi legionarii au trecut la „românizarea” administraţiei şi economiei, adică concedierea funcţionarilor publici evrei şi înlocuirea lor cu români. Şi interzicerea practicării de către evrei a mai multor meserii. Guvernul Antonescu este responsabil şi de moartea a sute de mii de evrei în timpul pogromului de la Iaşi din 21-27 iunie 1941 şi în urma expulzărilor în Transnistria  (august 1941 – inceputul anului 1944).
Regimul comunist care a urmat regimului Antonescu nu a fost nici el mai binevoitor faţă de evrei, mai ales faţă de cei care erau sionişti.

După 1989 atitudinea guvernelor României faţă de evrei a fost destul de ambiguă, pe de o parte au căutat să aibă relaţii bune cu comunitatea evreiască şi cu statul Israel iar pe de altă parte refuzau cu obstinaţie să recunoască că în România în timpul celui de al doilea război mondial evreii au fost ucişi de regimul Antonescu. În plus, niciun guvern nu a luat măsuri împotriva unor grupări precum PRM sau Noua Dreaptă, care au un puternic discurs xenofob şi antievreiesc.  Totuşi în cele din urmă Guvernul român a recunoscut existenţa Holocaustului din România, în anul 2004, în timpul preşedenţiei lui Ion Iliescu.

În România zilelor noastre nu mai există antievreism oficial, la nivelul instituţiilor statului, ca în timpul regimului Antonescu. Totuşi, se constată o dezvoltare a limbajului ostil evreilor pe internet. Comentariile cititorilor la ştirile despre evrei şi Israel de pe internet conţin un limbaj injurios. În plus, în ultimii ani s-au înmulţit şi distrugerile provocate cimitirelor evreieşti din România. În ciuda acestor fapte, România este azi una din cele mai puţin ostile ţări faţă de evrei, depăşind la acest capitol ţări precum Ungaria, Rusia sau chiar Franţa.

Ca şi creştini trebuie să nu acceptăm atitudinile rasiste faţă de nici o etnie, şi în special faţă de evrei, poporul lui Dumnezeu. Fiecare caz de antievreism trebuie condamnat rapid şi ferm de noi cei care ne numim copii lui Dumnezeu.

Bibliografie:

  • Max, I. Dimont, Dumnezeu evreii şi Istoria, Bucuresti, ed. Hasefer, 2004
  • Deletant Dennis, Aliatul uitat al lui Hitler – Ion Antonescu si Regimul sau 1940-1944, Bucuresti, ed.Humanitas, 2008
  • Neumman Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, ed. Armacord, 1996
  • Revista „L’Histoire”, nr. 269, octombrie 2002
  • wikipedia.org

Adaugă comentariu