Dorin Pele: „G20 se întâlneşte săptămâna viitoare în Londra. Cu această ocazie, China şi Rusia vor propune o Nouă Monedă Mondială. Nu ştim dacă propunerea va fi luată în considerare acum sau mai târziu. Un lucru e cert, ne apropiem cu paşi repezi de infintarea unui Guvern Mondial şi apoi a unui Lider Mondial. Acestea sunt semne clare că Domnul Isus este aproape să vină! Vino Doamne Isuse!”
Jeff Fountain, Speranţă pentru Europa, Editura Kairos: „Dar noi, urmaşii lui Isus Cristos, care e viziunea noastră cu privire la Noua Europă? Europa de ieri a fost modelată semnficativ de creştinii purtători de speranţă. Ca urmare, ar de aşteptat ca şi noi, creştinii de azi, să avem un mesaj plin de speranţă pentru viitorul Europei. Sigur că vom căuta cu înfrigurare semnele înaintării domniei lui Dumnezeu printre europeni, ca răspuns la rugăciunile noastre în care am cerut ca Împărăţia sa să vină! Pentru că, la urma urmei, rugăciunea pe care Isus ne-a lăsat-o ca model implică faptul că voia lui Dumnezeu trebuie să se facă, atât în Europa, cât şi în cer, nu-i aşa?”
Iosif Ţon, La ce să ne aşteptăm de la viitor: „Ca o mărturie personală, fiindcă am crescut în cultul baptist din România, care prin Mărturisirea sa de credinţă este amilenist, am fost şi eu amilenist multă vreme. Apoi, pentru o scurtă bucată de timp, cam prin anii 1982-1983, am înclinat spre premilenism. Am studiat însă cu multă atenţie toate implicaţiile teologice ale poziţiei premileniste şi am ajuns la concluzia că nici într-un caz nu o pot susţine. Iată de ce.
Trebuie să vedem ce fel de Dumnezeu apare că avem dacă adoptăm o concepţie premilenistă (în special pe cea mai strictă dintre ele, numită dispensaţionalism). Această concepţie spune că atunci când a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ, scopul lui a fost să devină regele iudeilor şi să restaureze împărăţia lui David. Dar, pe la mijlocul lucrării lui pe pământ, Isus a ajuns la concluzia că iudeii nu-l vor primi ca rege şi astfel a intrat într-o criză de misiune (localizată în matei 16). Atunci El a decis să suspende „:Planul A” cu care a venit şi să introducă „Planul B”: să facă o paranteză în istorie, numită epoca Bisericii, care nu fusese proorocita în Vechiul Testament, deoarece nu fusese în plan, ci a fost concepută abia acum fiindcă nu s-a putut împlini Planul A. În această schemă se consideră că cele şapte scrisori din Apocalipsa cap. 2 şi 3, sunt şapte epoci în istoria Bisericii şi se interpretează că Biserica merge din rău în mai rău, până la faza de decădere totală a Bisericii din Laodicea. Prin urmare, prin Biserică Domnul Isus mântuieşte un număr de oameni dintre neamuri, dar nu realizează altceva. Biserica este falimentară. Când ea va fi în starea cea mai rea, Domnul Isus va veni pe norii cerului, va învia pe toţi cei mântuiţi prin Biserică şi îi va răpi împreună cu puţinii credincioşi rămaşi în viaţă şi astfel va închide paranteza Bisericii. El va veni la Ierusalim ca să reia istoria de unde a lăsat-o la prima venire şi va instaura împărăţia restaurată a lui David. Când cei mai de seamă experţi în dispensaţionalism sunt întrebaţi: Ce scop are mia de ani?, răspunsul este: Dumnezeu i-a făcut lui Israel multe promisiuni în Vechiul Testament şi ele trebuie împlinite; Domnul Isus va veni ca să dea satisfacţie lui Israel că a ajuns să domnească peste toate naţiunile.
Să observăm acum altceva. Cu toate că – după această credinţă – Isus va domni personal la Ierusalim şi ca cârmui naţiunile „cu un toiag de fier”, adică cu autoritate absolută, El nu îşi va putea impune şi permanentiza domnia: va avea loc o conspiraţie secretă împotriva Lui care Îl va obliga să plece de pe pământ. Un mare premilenist adaugă că această conspiraţie va avea loc „ca să arate că omenirea este iremediabil coruptă.”
După scurtă vreme, Isus va reveni pe norii cerului şi va pune capăt istoriei omenirii.
Eu întreb: Unde este suveranitatea lui Dumnezeu, adică puterea şi autoritatea lui de a-Şi duce toate planurile la îndeplinire? După schema aceasta, când Isus vine prima dată pe pământ nu-şi poate împlini planul cu care a venit, ci trebuie să introducă un altul. Prin Biserică de asemenea nu realizează mare lucru. Când vine şi domneşte la Ierusalim nu reuşeşte să-şi impună domnia şi este obligat să plece înapoi la cer. Şi tot aşa, până la sfârşitul omenirii, El de fiecare dată pierde. Este oare aceasta imaginea unui Domn al domnilor şi Rege al regilor?
Această imagine a unui Dumnezeu care trebuie să-şi schimbe planurile şi care mereu pierde bătălia m-a făcut pe mine personal să mă îndepărtez de concepţia premilenistă.
Aceasta înţeleg eu din Scripturi că este strategia lui Dumnezeu fixată înainte de a crea pământul, atunci când, în Sfânta Treime, au făcut planul: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Acesta este planul lui Dumnezeu Singurul plan al lui Dumnezeu în actuala istorie umană. El este suveran, adică nimic din univers nu-I încurcă planul şi nu-L abate de la împlinirea lui!
Aşadar, eu cred că porunca dată de Domnul Isus apostolilor să ucenicizeze toate naţiunile (Matei 28:19-20) va fi dusă la îndeplinire.
Unii au o concepţie defetistă, pesimistă despre lucrarea lui Dumnezeu şi a Fiului Său în istorie. Ei se aşteaptă să biruiască fiarele, răul. Ei văd istoria mergând din rău în mai rău. Eu nu văd o asemenea imagine în Biblie, chiar dacă Domnul Isus şi apostolii vorbesc şi de apostazie şi de perioade de răcire a dragostei credincioşilor şi de mărire a corupţiei din lume. În ciuda acestora, Cel ce câştigă biruinţa este Dumnezeu şi Mielul. Şi armata Mielului: Biserica! El Îşi clădeşte Biserica şi porţile iadului nu o vor birui şi el va prezenta această Biserică sfântă şi desăvârşită în finalul istoriei.
Fiindcă am o convingere nestrămutată în suveranitatea lui Dumnezeu, eu am o privire optimistă asupra istoriei viitoare. Şi asupra Bisericii lui Dumnezeu!”
Am pus primul citat în opoziţie cu următoarele două, pentru a vedea modul în care vom privi lumea în funcţie de concepţia noastră despre Dumnezeu. Încrederea într-un Dumnezeu suveran, care îşi duce la îndeplinire planurile (prin oamenii aleşi şi dăruiţi de el) ne lasă o anume aşteptare despre cum trebuie să arate viitorul lui Dumnezeu. „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori” spune Petru. Ne vor birui oare veştile de crize, cipuri şi guverne mondiale, făcându-ne neroditiri, fatalişti, aşteptând în biserica noastră prea locală „răpirea” sau „necazul”? Sau mai degrabă vom fi „însărcinaţi” cu viitorul lui Dumnezeu, căutând moduri ingenioase (înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii) de a fi prezenţi, ca reprezentanţi ai Împărăţiei, în lumea laică, seculară, între cei pierduţi, între lupi?
Atitudinea pe care o vede lumea când ne priveşte făcând faţă, ca cetăţeni la est de Eden, crizei şi crizelor, este una de speranţă? Vor fi ei geloşi pe modul în care Dumnezeul nostru ne inspiră speranţă? Sau vor vedea un alt grup de resemnaţi, cu singura diferenţă că sunt religioşi?