Albastru ca Jazzul, de Donald Miller

Donald Miller: “Nu mi-a plăcut niciodată jazzul, pentru că jazzul nu are nicio finalitate. Într-o seară însă mă aflam în faţa teatrului Bagdad din Portland, şi acolo un bărbat cânta la saxofon. Am stat în locul acela un sfert de oră, şi în tot acel timp bărbatul a cântat fără să-şi deschidă ochii.

Din momentul acela mi-a plăcut jazzul.

Uneori, pentru a ajunge să-ţi placă un lucru, trebuie să priveşti pe altcineva făcându-l. E ca şi cum persoana pe care o priveşti ţi-ar arăta cum trebuie să faci tu însuţi ceea ce face ea.

Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu avea nici o finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează.”

albastru300

Donald Miller, Albastru ca jazzul. Reflecţii postmoderne asupra spiritualităţii creştine, Editura Kerigma, Oradea, 2009

John Ortberg: “E greu să găseşti oameni care să scrie despre Dumnezeu de pe o poziţie de angajament, dar în acelaşi timp scrisul lor să sune uman şi să fie sincer, fără să treacă fiecare cuvânt prin filtrul subculturii religioase. Donald Miller e o astfel de persoană. În plus, el scrie cu inteligenţă, fler şi conştiinţă de sine.”

Brian McLaren: “Nu cunosc o altă carte mai bună decât Albastru ca jazzul care să prezinte spiritualitatea creştină (ca mod de viaţă) oamenilor cărora creştinismul (un sistem de credinţe) li se pare a fi asemenea unei probleme de matematică prost pusă sau unui ambuteiaj. Donald Miller scrie ca şi cum ar improviza la un instrument – liniştit, plăcut, surprinzător, înălţător şi plin de pasiune, bucurie, uneori furie. Când am terminat de citit şi ultima pagină, m-am simţit mai bogat sufleteşte, plin de speranţă şi încredinţat că această carte superbă va avea un ecou de frumuseţe în multe, multe vieţi, întocmai cum a avut în a mea.”

În întregime, împreună cu o serie de desene cu un Don Iepure şi o Sexy Morcoviţă pe romaniaevanghelica.wordpress.com

Adaugă comentariu