© Voicu Bojan; Singapore, februarie 2007.
Înainte de răsăritul soarelui, am străbătut pentru a nu ştiu câta oară în lung şi-n lat Serangoon Road din Little India. Fără să mă plictisesc. Eram singur cuc, liniştea era de animal mare care doarme adânc, călcam atent ocolindu-i pe indienii săraci care sforăiau lungiţi pe trotuare. În cultura orientală e inadmisibil să treci peste trupul cuiva. Uneori, câte un biciclist rătăcit spinteca aerul ce prefigura zorii.
Un grup de indieni îşi beau cafele şi povesteau într-un gang. A venit întâi unul, apoi altul. Era încă devreme, iar un exerciţiu de compoziţie era binevenit. Mi-am amintit de ce zicea Truman Capote: mereu am ştiut că pot lua un pumn de cuvinte, le pot arunca în aer şi ele vor cădea exact aşa cum trebuie. Pare simplu, dar nu e. Lucrul e valabil şi în fotografie: se ia o ramă şi se umple cu substantive: fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii. Se umple cu lumină, cu umbre, cu adjective, uneori cu verbe.
Lucrurile ori stau cum trebuie, ori nu stau deloc. Fotografia e un joc care nu e tocmai o joacă. Deşi pare.
Voicu Bojan
diafragma9.ro