Sesiunea plendară de dumunică dimineaţa a fost susţinută de profesorul de matematică de la Oxford John Lennox, un frecvent conferenţiar în statele foste comuniste, în special Rusia. Mesajul a fost o introducere generală a cărţii Genesa, ca pregătire pentru predicile specifice legate de Iosif, fiul patriarhului Iacov, din următoarele trei dimineţi.
La reţeaua de ştiinţă am avut ziua biologiei, unul din vorbitori fiind cercetătorul Ralph Seelke de la Departamentul de biologie al Univ. Wisconsin-Superior. El a vorbit despre ce a învăţat din observarea unei culturi de bacterii E. coli timp de 8000 de generaţii. Fără să fi notat detaliile, am reţinut observaţiile de la sfârşit, anume că bacteriile au o anumită „încăpăţânare” de a-şi menţine integritatea genomului.
Al doilea vorbitor a fost Simon Kolstoe, cercetător la Departamentul de Medicină la University College London, membru al Institutului Faraday pentru Ştiinţă şi religie, un grup de creştini evoluţionişti. Simon a făcut a apologie a capacităţii proceselor naturale (puse în funcţiune şi cu parametrii iniţiali fixaţi inteligent de către Dumnezeu) de a explica diversitatea vieţii. Deşi acest topic este unul fierbinte, chiar şi între creştini, organizatorii nu au dorit să se işte o dezbatere între creştinii evoluţionişti şi cei creaţionişti (care sunt şi ei împărţiţi în multe ramuri) ci doar să dea posibilitatea vorbitorului să reprezinte cât mai bine o poziţie pe care foarte mulţi creştini academici din Vest o au. Din cunoştinţele mele de amator as fi putut ridica chiar şi eu diverse obiecţi şi să prezint o explicaţie plauzibilă care pune faptele în paradigma creaţiei speciale (Dumnezeu a creat tipurile iniţiale de animale, în ebraica, baramini, de la care s-au diversificat prin adaptare la mediu toate speciile existente astăzi) nu a fost oportun de a deschide „cutia Pandorei” contra-argumetelor. Ceea ce mi-ar rămas clar este că Simon Kolstoe este un cercetător şi om de ştiinţă valoros. Nu pot să adaug decât că mi-aş dori ca în alţi ani paradigma creaţionistă să fie prezentată cu acelaşi profesionalism şi siguranţă.
La un semniar de mentorare pe apologetică m-au prins două idei:
-apologetica nu este o disciplină pentru câţiva „aleşi”, „creştini pretenţioşi”, ci este pentru oricine doreşte să gândească biblic şi critic în timp ce angajează (eng: engage) cultura.
-a doua este că de foarte multe ori creştinii pică în plasa scepticilor şi criticilor încercând să răspundă la toate obiecţiile acestora, care se tot înmulţesc şi diversifică. O altă strategie, folăsită, în mod surprinzător, chiar de Domnul acum 2000 de ani, este să nu „joci după cum ţi se cântă” ci să întorci „povara răspunsului” pe oponent. De exemplu când Domnul a fost întrebat cu ce putere face minunile nu s-a apucat să le explice cum este El trimisul lui Dumnezeu, ci le-a răspuns cu o întrebare la care ei să răspundă, după care va răspunde şi el. Similar, când oponenţii creştinilor spun că nu pot crede în Dumneze din cauza că există atâta suferinţă şi rău în lume, noi îi putem întreba: cum le înlănţui logic cele două? Chiar există răul? Cum defineşti răul? Poate exista rău fără un „suport” obiectiv, fără un legiuitor?
E o idee similară cu cea de care am scris ieri: creştinii nu trebuie să accepte întotdeauna „scena” pe care suntem invitaţă să „jucăm” după cum ne „cântă” vrăjmaşii. Uneori trebuie să-i invităm pe ei pe „scena” noastră.