Martiraj şi persecuţie de-a lungul istoriei Bisericii, de Paul Chiş

Autor: Paul Chiş

Istoria creştinismului a fost caracterizată de lungi perioade de persecuţie şi suferinţe la care au fost supuşi credincioşii lui Isus Cristos. Acest articol îşi propune să facă o scurtă prezentare a perioadelor de maximă persecuţie la care au fost supuşi creştinii de-a lungul secolelor.

Persecuţiile au reprezentat (şi reprezintă încă) acţiunile violente şi măsurile discriminatorii de natură economică, politică şi socială îndreptate împotriva creştinilor şi care au ca scop acela de a-i determina pe creştini să se lepede de credinţa în Isus Cristos sau de a nu face acţiuni cerute de El sau de Scriptură (de exemplu: evanghelizare, botezuri, adunări publice ale bisericii, criticarea anumitor păcate ca de exemplu a homosexualităţii).

Persecuţiile pot fi atât de natură fizică (agresiuni fizice, crime, acte de vandalism) cât şi de natură psihologică sau spirituală (ameninţări cu pierderea locului de muncă, şantaj economic, atacuri diverse de natură spirituală din partea duhurilor malefice). De-a lungul secolelor persecuţiile împotriva creştinilor au luate forme diferite de la cele mai violente la cele mai puţin violente. Persecuţiile au fost/sunt realizate de autorităţile statale păgâne sau atee dar şi de „creştinii” falşi sau care nu au înţeles mesajul pacifist şi plin de dragoste şi dreptate al lui Isus.

Termenul martir provine de grecescul martys care înseamnă „martor” şi desemnează o persoană care acceptă să sufere tortura, umilinţele, discriminarea şi chiar moartea pentru credinţa sa în Isus Cristos. Martirul este un „martor” al lui Cristos în lume, un om care îl mărturiseşte sau îl propovăduieşte pe Isus deşi ştie că astfel îşi pune viaţa în pericol. Cei mai mulţi martiri i-a avut Biserica nu în Antichitate ci în sec. XX, 65% din numărul total al martirilor creştini au trăit în sec. XX. Deci putem spune ca acest secol a fost cel mai sângeros pentru creştini.

Persecuţiile din Antichitate (d.p.d.v. istoric antichitatea începe în aprox. 3000 î.H.-476 d.H. la cucerirea Romei de tribul Germanic al herulilor. Perioada descrisă în articol acoperă anii 30 d.H.-379 d.H.)

Încă din timpul vieţii sale pământeşti Isus Cristos i-a avertizat pe ucenicii săi de venirea unor vremuri în care ei vor fi persecutaţi (Matei 10: 16-39; „…vă vor da în judecata sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor. Şi din pricina mea veţi fi duşi în faţa guvernatorilor şi a regilor ca să slujiţi ca o mărturie pentru ei şi pentru Neamuri”. „Şi fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul său şi copii se vor ridica împotriva părinţilor şi îi vor da să fie omorâţi. Şi voi toţi veţi fi urâţi din cauza numelui meu, dar cine va răbda până la sfârşit acela va fi mântuit.”; „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va găsi.”)

Primele persecuţii împotriva creştinilor au început imediat după înălţarea lui Isus la cer şi formarea Bisericii şi au fost realizate de farisei în colaborare cu saducheii şi Marele Preot. Apostolii Petru şi Ioan au fost arestaţi şi aduşi în faţa Marelui preot şi a Sanhedrinului şi o perioadă de timp au stat în închisoare (Faptele Apostolilor 4:1-22, 5:17-42). Primul martir care şi-a dat viaţa pentru Cristos a fost diaconul Ştefan care a fost ucis cu pietre (Fapte 7).

Principalii duşmani ai creştinilor din această perioadă au fost saducheii (şi implicit Marele Preot care era ales din rândurile lor) şi fariseii din „Casa lui Shammai”. Se pare însă că erau şi farisei care erau toleranţi faţă de creştini ca de exemplu Gamaliel care era membru al „Casei lui Hillel”. Chiar şi Iacov, fratele Domnului Isus a căzut victimă unui complot fiind omorât la ordinul Marelui preot Ananus ben Ananus în anul 63 d.H.

O dată cu răspândirea creştinismului în Imperiul Roman, autorităţile imperiale au început să persecute creştinii. Cauzele care au determinat aceste persecuţii au fost:

• politice: în timpul Imperiului Roman, iudaismul era o religie licită sau o religie legală şi atât timp cât creştinii au fost consideraţi ca făcând parte din iudaism au fost lăsaţi în pace de autorităţile romane. Dar în momentul în care creştinismul s-a îndepărtat tot mai mult de iudaismul rabinic sau fariseic şi a început să fie perceput ca o religie diferită de iudaism, autorităţile au început să nu îi mai tolereze pe creştini. Autorităţile romane au crezut că, creştinismul era un fel de societate secretă care doreşte să atenteze la siguranţa statului. În plus creştinismul era exclusivist din punct de vedere moral şi spiritual, punând loialitatea faţă de Isus deasupra loialităţii faţă de Împărat. Din această cauză creştinii refuzau să ardă tămâie pe altarele ridicate pentru cinstirea împăratului. Acest lucru a fost considerat ca o jignire la adresa împăratului şi ca un gest ce putea afecta binele statului. În plus creştinismul atrăgea mulţi sclavi şi plebei (oameni liberi dar săraci din Imperiul Roman) ceea ce i-a ingrijorat pe aristocraţii păgâni cărora le era frică tot timpul de răscoale.
• religioase: religia romană era una politeistă şi idolatră, având temple, altare, statui care reprezentau zeii. Creştinismul nu avea nimic de acest fel. Închinarea creştinilor era interioară şi ei nu utilizau obiecte materiale pentru a se închina. Acest lucru a fost intrepretat de păgâni ca fiind o dovadă a faptului că, creştinii sunt atei. Deasemenea, creştinii şi-au atras ura păgânilor asupra lor şi pentru că refuzau să aducă jerfe zeilor romani. În acea epocă, orice om putea să practice orice religie dorea dacă aducea jerfe şi zeilor romani. Excepţie de la această regulă făceau iudaicii, care erau scutiţi să aducă jerfe idolilor romani deoarece împăraţilor le era frică să nu determine o răscoală în „exploziva” Iudee. Dar odată cu răspândirea credinţei în Isus printre neevrei, creştinismul nu a mai fost considerat ca fiind o denominaţie a iudaismului ci o religie separată. Deci, creştinii trebuiau să aducă jerfe zeilor romani şi împăratului. Important nu era dacă creştinii credeau sau nu în zeii romani ci să le aducă jertfe. Religia romană era o perpetuă „târguială” cu zeii, omul aducea jerfe şi primea beneficii materiale, ploaie, victorii în război de la zei. Nu aceasta era gândirea şi în creştinism care punea accentul pe relaţia personală cu Dumnezeu şi nu accepta decât închinarea la Dumnezeu. În plus s-a răspândit zvonul că, creştinii practică canibalismul şi incestul. Toate acestea au dus la persecutarea creştinilor.
• sociale: creştinismul a început să câştige tot mai mulţi adepţi din rândul sclavilor şi a sărăcimii ceea ce a atras ura şi teama aristocraţilor bogaţi. Aceştia se temeau că la întâlnirile creştinilor se urzesc planuri de răscoală. Creştinismul considera că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali indiferent de statutul social. Păgânismul însă respingea acest lucru. Creştinii refuzau să participe la „distracţiile” specifice lumii romane ca de exemplu luptele cu gladiatori, orgiile şi vizitele la bordeluri (pe vremea aceea prostituţia era legală). Din această cauză creştinii au fost acuzaţi că urăsc societatea romană şi nu ştiu să se bucure de viaţă.
• economice: creştinismul ameninţa profiturile multor persoane din Imperiul Roman, datorită faptului că respingea obiectele de cult utilizate în religiile păgâne. Sculptorii, constructorii de temple, lucrătorii în metale, ghicitorii şi vrăjitorii se temeau că dacă toţi oamenii vor deveni creştini nimeni nu le va mai solicita serviciile iar ei vor rămâne fără profit. Aşă că au făcut lobby pe lângă autorităţi pentru ca acestea să stopeze răspândirea creştinismului.

Creştinii au fost deasemenea făcuţi responsabili de toate calamităţile care se abăteau asupra Imperiului, spunându-se că zeii pedepsesc Imperiul din cauza creştinilor care nu aduc jertfele cerute. De-a lungul timpului persecuţiile au fost fie locale fie generale, şi au variat în intensitate. Perioadele de persecuţie erau însoţite de perioade de calm relativ.

Prima persecuţie din partea autorităţilor romane a avut loc pe vremea împăratului Nero. După un puternic incendiu care a distrus Roma (unii istorici zic că Nero a dat foc Romei alţii că focul a izbucnit din alte cauze), Nero, de frică să nu fie acuzat că el este cel responsabil de acest incendiu a dat vina pe creştini, cunoscând dispreţul opiniei publice romane faţă de creştini. În această persecuţie conform istoricilor bisericii primare (Eusebiu din Cezareea) au murit Petru (răstignit cu capul în jos) şi Pavel (decapitat, fiind cetăţean roman a avut „privilegiul” de a fi decapitat şi nu răstignit ca străinii şi sclavii). Această persecuţie a fost locală, atingând Roma şi împrejurimile.

A doua persecuţie a izbucnit în anul 95, în timpul lui Domiţian când evreii au refuzat să plătească un impozit perceput pentru Templul lui Jupiter, iar creştinii fiind încă asociaţi cu iudaismul au fost şi ei persecutaţi împreună cu evreii ca pedeapsă pentru acest refuz. În această perioadă apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos. Pe la mijlocul sec. II d.H. (aprox.155 d.H.) a fost o altă persecuţie în care au murit Polycarp din Smyrna şi Papias, doi din ucenicii apostolului Ioan şi primii apologeţi creştini.

În timpul domniei lui Traian, creştinii au fost aduşi pentru prima dată în faţa tribunalelor, erau întrebaţi dacă sunt creştini şi dacă admiteau acuzaţia de 3 ori şi nu aduceau jerfe zeilor romani erau omorâţi. Din această perioadă s-a păstrat o scrisoare a lui Traian către Pliniu cel Tânăr proconsulul Bythiniei, prin care Traian îi spunea acestuia să nu caute el creştinii dar dacă cineva raporta că un anumit individ e creştin, cel acuzat trebuia pedepsit dacă nu aducea jerfe zeilor. În timpul acestei persecuţii a murit Ignaţiu, episcopul Antiohiei, unul din parinţii apostolici ai Bisericii şi un mare scriitor bisericesc.

O a treia mare persecuţie a avut loc în timpul domniei lui Marcus Aurelius, care a fost educat să fie împotriva creştinilor de profesorul său de filosofie păgân. În această perioadă a murit Iustin Martirul, părinte al Bisericii şi mare teolog creştin.

În anul 250, împăratul Decius a dat un edict prin care solicita aducerea de către fiecare locuitor al Imperiului a cel puţin o jertfă pe an în cinstea zeilor şi a împăratului, în schimbul acestei jerfe oamenii primeau un certificat care să ateste acest lucru. Binenţeles cine nu avea certificatul era omorât. În această persecuţie a murit Origen, părinte al Bisericii şi teolog de seamă din Alexandria, Egipt.

În martie 303, în timpul domniei lui Diocleţian, a început o altă persecuţie, cea mai violentă. Au fost interzise adunările creştine, slujitorii bisericeşti au fost demişi şi închişi, bisericile au fost dărâmate iar Scripturile arse.

Între aceste persecuţii care au fost cele mai importante au mai existat şi altele de mai mică importanţă. În timpul persecuţiilor creştinii au fost crucificaţi, arşi de vii, daţi la animale sălbatice în arenă, decapitaţi, exilaţi.

Din numerosul grup de creştini martiri fac parte şi apostolii Domnului Isus (cu excepţia lui Ioan fiul lui Zebedei care a murit de bătrâneţe):

• Petru a fost crucificat la Roma în aprox. 64 d.H.
• Iacov fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan a murit ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agrippa I regele marionetă al Iudeei, în anul 44 d.H.
• Andrei a fost crucificat
• Filip a fost crucificat în anul 54 d.H. la Hierapolis în Asia Mică
• Bartolomeu/Natanael a fost jupuit de piele şi decapitat
• Matei a fost ucis cu o suliţă
• Toma a fost ucis cu o suliţă în India, în anul 72 d.H.
• Iacov fiul lui Alfeu a murit după ce a fost bătut cu o bâtă, lovit cu pietre şi crucificat
• Iuda/Tadeu fiul (în unele texte fratele) lui Iacov a fost crucificat
• Simon Zelotul a fost crucificat
• Matia a fost ucis cu pietre şi decapitat

Trebuie totuşi precizat faptul că informaţiile care descriu martirajul acestor apostoli se bazează pe tradiţii orale sau cronici scrise la mai mult timp după epoca în care au trăit apostolii şi e posibil ca unele (sau toate) aceste informaţii să fie greşite. Specialiştii în Istoria Bisericii sunt divizaţi în această privinţă, unii acceptă tradiţiile cu privire la apostoli ca fiind adevărate, alţii le acceptă parţial iar alţii le resping în totalitate. Totuşi, eu cred că până nu o să se găsească dovezi de netăgăduit că aceste tradiţii sunt total false ele ar trebui acceptate ca fiind valide din punct de vedere istoric. Eu consider deasemenea că, cu cât e mai veche tradiţia cu atât ea e mai plauzibilă.

În anul 313 d.H. împăratul Constantin a legalizat creştinismul şi astfel această religie a încetat a mai fi persecutată. Iulian Apostatul a încercat să reîntărească păgânismul şi a luat unele măsuri discriminatorii împotriva creştinilor dar acestea au fost de scurtă durată şi nu au fost prea dure. După moartea sa aceste măsuri au fost anulate .

În vremea Antichităţii creştinii nu au fost persecutaţi doar în Imperiul Roman. Am văzut mai devreme cum Toma a fost ucis în India pentru că datorită propovăduirii sale mulţi hinduşi se converteau la creştinism şi asta deranja autorităţile în special pe puternicii brahmani.

În Persia persecuţiile împotriva creştinilor au început cam prin anul 340 d.H., până atunci împăraţii Persiei/Parthiei au fost toleranţi faţă de creştini considerându-i victime ale vechiului inamic la Persiei – Imperiul Roman. O dată cu legalizarea creştinismului şi transformarea acestei credinţe în religie oficială, Împăraţii (Padishahii) persani au început să privească tot mai mult pe creştini ca un fel de a V-a coloană a romanilor în interiorul Persiei şi au luat măsuri împotriva lor. Autorităţilor statului li s-au adăugat şi preoţii zoroastrieni extremişti . Între 340 şi 379 în timpul domniei lui Shapur II, mii de creştini au fost omorâţi, căzând victime ale jocului politic internaţional dintre cele două mari imperii.

Persecuţii împotriva creştinilor au avut loc şi în Armenia, chiar dacă nu aşa violente ca în Imperiul Roman. Acestea au încetat odată cu convertirea regelui Tiridates III şi declararea creştinismului ca religie oficială (Armenia a fost primul stat unde creştinismul a devenit religie oficială, în 301 d.H. cf. Cronicilor armene vechi sau 314 conform unor istorici moderni).

În ciuda persecuţiilor creştinismul a rezistat şi a progresat în primele secole de după înălţarea la cer a Domnului, răspândindu-se printre evrei, greci, latini, perşi, arabi, aramei, indieni, celţi, armeni, sciţi, germanici, traci şi illyri.

Persecuţiile din Evul Mediu până în epoca contemporană: (477 d.H. – 2009 d.H.)

Una din cele mai mari probleme cu care Biserica a trebuit să se confrunte în Evul Mediu a fost extinderea rapidă şi adesea violentă a Islamului. Islamul este o religie apărută în peninsula Arabică, întemeiată de un negustor de cămile pe nume Mahomed . Acesta a călătorit mult în întreg Orientul Mijlociu intrând în contact cu ideile creştinismului şi iudaismului, pe care le-a combinat şi distorsionat creînd o nouă religie monoteistă pe care din 610 a început să o propovăduiască. Din 610 şi până la moartea sa în 632 a cucerit întreaga peninsulă arabică. Iar după moartea sa, ucenicii şi urmaşii săi – califii – au început să cucerească noi teritorii – regiuni cu o puternică prezenţă creştină precum Siria, Egiptul, Palestina, Asia Mică, Africa de Nord, au intrat sub stăpânirea semilunei. În teritoriile cucerite, musulmanii arabi şi mai târziu cei turci chiar dacă nu i-au omorât pe toţi creştinii şi i-au lăsat să îşi practice credinţa le-au impus totuşi unele măsuri discriminatorii. Toleranţa islamică venea cu un preţ. Printre aceste măsuri se numărau: plata unei taxe pentru dreptul de a practica liber creştinismul, interdicţia de a construi biserici mai înalte decât moscheele, interdicţia de a face prozelitism/evanghelizări în rândul musulmanilor (în condiţiile în care musulmanii puteau să îşi promoveze religia liber), interzicerea convertirii unui musulman la creştinism (creştinilor însă li se permitea să se convertească la islam). Deşi nu au fost supuşi la violenţele la care au fost supuşi în Imperiul Roman totuşi nu putem spune că sub stăpânirea islamică, creştinii au dus-o extraordinar de bine. După cucerirea islamică, biserica din Africa de Nord a dispărut, populaţia trecând la islam, poate din convingere, poate din dorinţa de a scăpa de măsurile discriminatorii impuse de musulmani. Datorită presiunii islamice a avut loc cea mai mare apostazie din cadrul creştinismului din istorie, regiuni care au fost înainte majoritar creştine au ajuns majoritar musulmane şi aşa sunt şi azi. Cele mai mari lovituri date creştinismului de islam au fost cucerirea Ierusalimului de arabi în 638 d.H. şi a Constantinopolului de turci în 1453.

În Vest, Biserica trecea printr-o mare criză care începând cu momentul Marii Schisme din 1054 s-a adâncit, această criză s-a caracterizat prin îndepărtarea tot mai puternică a papalităţii de poruncile şi principiile Biblice, creşterea corupţiei şi imoralităţii în rândul clerului şi laicilor, creşterea gradului de analfabetism biblic, introducerea indulgenţelor. Din dorinţa de a elimina presupuşii duşmani, papalitatea a înfiinţat Inchiziţia, un tribunal însărcinat să judece cazurile de erezie. Pedepsele puteau fi: amenda, exilul, moartea, cel mai adesea prin ardere pe rug. Pedepsele date de Inchiziţie (Inchiziţia Medievală 1184-1230, Inchiziţia Spaniolă 1478-1834, Inchiziţia Romană 1542-1860) erau puse în aplicare de autorităţile statului.

Împotriva abuzurilor şi păcatelor papalităţii s-au ridicat de-a lungul timpului mulţi oameni credincioşi lui Dumnezeu precum Peter Waldo, John Wycliffe (1328-1384), Jan Hus (1373-1415), Savonarola (1452-1498), Martin Luther (1483-1546), Conrad Grebel (1498-1526), Menno Simons (1496-1561). Toţi acestia au fost persecutaţi pentru credinţa lor în Isus Cristos şi pentru că au îndrăznit să critice păcatele pe care le-au observat în societate şi biserică. Jan Hus a fost ucis prin ardere pe rug de către Conciliul catolic de la Constanz (Elveţia) datorită ideilor sale care propuneau reformarea bisericii catolice în sensul întoarcerii la respectarea poruncilor Biblice în 1415. Călugărul catolic Savonarola a fost spânzurat pentru că a criticat păcatele papei şi ale Curiei (guvernului) papale în 1498. Inchiziţia a vânat şi a condamnat la moarte  mii de adepţi ai lui John Wycliffe (lolarzi), Jan Huss (Husiţi), Peter Waldo (waldenzi), Conrad Grebel (anabaptişti) şi ai lui Luther. Toţi aceştia sunt nişte martiri ai lui Cristos, ucişi de o instituţie malefică şi demonică care apăra o papalitate coruptă şi apostată.

Cazul anabaptiştilor este cel mai impresionant, aceştia au reprezentat ramura radicală a Reformei numită aşa pentru că susţineau idei radicale pentru acea epocă ca de exemplu, reintroducerea botezului adulţilor pe baza credinţei personale, separarea Bisericii de stat. Neavând protecţia niciunui stat ei au fost persecutaţi atât de autorităţile catolice cât şi de cele protestante . În ţările catolice ei au fost arşi pe rug iar în cele protestante înnecaţi.

Un alt caz de persecuţie care merită amintit este cel al puritanilor englezi din secolele XVI-XVII care şi ei au fost ucişi cu violenţă în timpul domniei reginei catolice Maria Tudor între 1553 şi 1558.

Până la sfârşitul sec. XIX nu au mai existat situaţii de prigoană de mare anvergură împotriva creştinilor.

În Rusia, la sfârşitul sec. XIX şi la începutul sec. XX, au avut loc apariţia şi dezvoltarea rapidă a mai multor grupări de creştini baptişti şi penticostali. Această creştere numerică a îngrijorat Biserica Ortodoxă Rusă şi Guvernul ţarist care a început persecutarea evanghelicilor. Totuşi nu putem vorbi încă de martiri în această parte a Europei, încă!

Odată cu venirea la putere a comuniştilor în 1917 au început cu adevărat problemele pentru creştinii din această ţară. Milioane de creştini au pierit în gulagurile sovietice fie că erau ortodocşi, catolici, Protestanţi sau baptişti. Statul sovietic a interzis importul de biblii şi literatură religioasă din Vest, ca şi vizitele misionarilor străini, a demolat clădiri de biserici şi a închis mănăstiri.

După al doilea război mondial, după venirea la putere a comuniştilor în Europa de Est, China continentală şi Indochina (Vietnam, Cambodgia, Laos), Republica Populară democrată Coreeană ( Coreea de Nord), modelul sovietic de persecutare a creştinilor a fost aplicat şi în aceste regiuni ale globului. Comuniştii au încercat să distrugă creştinismul prin orice mijloace şi au dezlănţuit cea mai intensă şi mai dură persecuţie pe care a cunoscut-o vreodată Biserica. Nu vom ştii poate niciodată câţi martiri şi-au dat viaţa pentru Cristos în ţările comuniste. Cele mai dure persecuţii au avut loc în URSS, China (în anii ’60 mai ales, în timpul Revoluţiei Culturale), Coreea de Nord şi România.

Printre cele mai cunoscute victime ale persecuţiilor comuniste din România sunt pastorul Lutheran Richard Wurmbrand, preotul ortodox Constantin Galeriu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu şi pastorul reformat Ferenc Visky.

În zilele noastre creştinii sunt încă arestaţi şi chiar ucişi în multe locuri de pe glob. Conform Raportului Departamentului de stat privind libertatea religioasă pe glob cel mai mare persecutor al creştinilor este guvernul Coreei de Nord, urmat de cel al Iranului. În aceste ţări creştinii nu au voie să se întâlnească în mod liber şi nu au voie să facă prozelitism, în caz contrar riscă închisoarea sau chiar moartea. În Iran poliţia religioasă islamică a arestat adesea lideri creştini pentru că propovăduiau Evanghelia musulmanilor, şi numeroşi convertiţi de la islam au fost arestaţi. Chiar în această perioadă, Parlamentul Iranian dezbate o lege care prevede pedeapsa cu moartea pentru cei care se leapădă de credinţa islamică.

O altă ţară unde creştinii sunt persecutaţi este Arabia Saudită, unde poliţia religioasă arestează adesea pe creştinii prinşi că se întălnesc pentru a se ruga şi a face studiu biblic. După arestare mulţi din aceşti creştini sunt maltrataţi şi expulzaţi din ţară, deoarece majoritatea creştinilor din Arabia Saudită sunt  muncitori străini: filipinezi, eritreeni, indieni, pakistanezi, malaezieni. La sfârşitul anului trecut, un blogger arab a fost arestat după ce a declarat pe blog că a devenit creştin, în timpul călătoriilor sale în străinătate unde a avut ocazia să citească Biblia.

În Irak, atacurile teroriste ale extremiştilor musulmani de tot felul au determinat fuga în străinătate a sute de mii de creştini. În Pakistan, de la începutul acestui an, în paralel cu ofensiva antiguvernamentală a talibanilor, au fost incendiate sute de biserici, iar mulţi creştini au fost bătuţi, ucişi sau răpiţi. Există rapoarte cum că talibanii au început să pretindă taxe creştinilor pentru a-i lăsa să îşi practice religia.

În India, în multe state s-au votat legi anticonvertire, iar din decembrie 2007 până la sfârşitul lui 2008 în statul Orissa, extremiştii hinduşi au ucis 59 de creştini, au incendiat 4400 de case şi au provocat fuga a 50.000 de creştini.

În Egipt, au avut loc cazuri de distrugere a bisericilor şi atacuri asupra creştinilor, iar autorităţile refuză să schimbe actele convertiţilor de la islam la creştinism şi să dea autorizaţii de construcţie pentru ridicarea de noi biserici.

Creştinii sunt persecutaţi şi în Nigeria, Somalia, Eritrea, Belarus, Uzbechistan şi multe alte ţări.

În Israel, evreii mesianici (care cred în Isus) au fost adesea ţinta extremiştilor iudaci, raportându-se numeroase cazuri de maltratări, ardere a Noilor Testamente, chiar atacuri cu bombă. Unora dintre evreii mesianici li s-a ridicat cetăţenia în anii trecuţi sau nu au fost lăsaţi să emigreze în Israel pe motiv că sunt creştini şi deci au renunţat la identitatea evreiască.

Ce putem învăţa noi creştinii din România din aceste cazuri de persecuţie este că nu trebuie să ne pierdem credinţa în Isus indiferent de greutăţile care vor veni peste noi. Şi că trebuie să fim pregătiţi sufleteşte pentru orice. Biserica lui Cristos a rezistat în ciuda tuturor încercărilor şi continuă să o facă. Victoria îi va aparţine Domnului indiferent de atacurile celui rău.

Bibliografie:

• Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2007.
• Jonathan Hill, Istoria Gândirii Creştine, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2007.
• wikipedia.org
• earlychurchwritings.org
• ccel.org/fathers
• newadvent.org/fathers
• christianpost.com
• persecution.com (Vocea Martirilor)
• persecution.org (International Christian Concern)