I. Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman
Cultul icoanelor a cuprins în special partea răsăriteană a Imperiului Roman, adică regiunile aflate sub conducerea religioasă a Patriarhilor de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, dar s-a răspândit rapid şi în Apusul aflat sub dominaţia Papei de la Roma.
Au existat şi biserici care nu au acceptat icoanele: de exemplu Biserica Celtă din Britania şi Irlanda nu a avut un cult al icoanelor până la unificarea cu Patriarhia Romei în anul 664 (conciliul de la Withby). Nici Biserica Asiriană a Răsăritului (de pe teritoriul de azi al Irakului şi Iranului ) nu a avut și nu are nici azi un cult al icoanelor.
Cultul icoanelor era mai răspândit în partea Europeană a Imperiului Roman (Balcanii şi Italia), în sudul Siriei, Egipt şi la Constantinopol, creştinii din Asia mică şi nordul Siriei neavând un cult al icoanelor. Din aceste două regiuni va apărea gruparea iconoclastă sau anti-icoane. Vedem deci că au existat în cadrul Bisericii oficiale pături largi de creştini care nu au acceptat icoanele.
Cultul icoanelor a fost promovat intens de călugări, care după acordarea libertăţii religioase de către împăratul Constantin s-au înmulţit foarte tare, ajungând să aibă o mare influenţă în Biserică. Aceasta influenţă i-a ajutat să obţină funcţii bisericesti, astfel ca în scurt timp foarte mulţi dintre episcopi erau călugări. Având puterea în biserică nimeni nu i-a mai putut trage la răspundere pentru că promovau cultul icoanelor. Au existat şi episcopi care nu erau călugări dar acestia nu deţineau puterea în cadrul patriarhiilor.
Conducerea superioară fiind recrutată din randul călugărilor, unii din ei proveneau tocmai din acei convertiţi necatehizaţi corespunzător (sau urmaşi de ai lor) sau necunoscători ai Vechiului Testament. Dacă adăugăm la aceste lucruri şi educaţia filosofică grecească păgână pe care unii călugări mai educaţi o aveau şi din care nu au reuşit în momentul convertirii să respingă elementele care nu se potriveau cu dogma biblică, înţelegem de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri tragice pentru creştinism. Icoanele au ajuns apoi să fie luate drept naşi de botez, unii preoţi răzuiau vopsea de pe icoane pe care o puneau în vinul pentru împărtăşanie, membrii aristocraţiei purtau icoane mici cusute de haine pentru ai proteja. Aceste lucruri au fost recunoscute ca fiind adevărate chiar şi de teologii ortodcşi moderni dar aceştia zic că aceste lucruri au fost „excese” nefericite dar că cinstirea icoanelor în sine nu e gresită.
Exista chiar şi un cult al icoanelor care îl reprezentau pe împărat, împăratul începând cu domnia lui Constantin cel Mare era considerat ca fiind de-o-seamă cu apostolii, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, un fel de adjunct al lui Cristos. Împăratul era un personaj aproape divin, legile lui fiind considerate şi legi religioase nu doar politice. Împăratul avea dreptul să numească şi să destituie episcopii, mitropoliții şi patriarhii (pe cei din cadrul Imperiului Roman binenţeles, deoarece existau episcopi şi in Persia, India, Britania, ţări unde împăratul de la Constantinopol nu avea nicio autoritate). În prezenţa sa, în sala tronului se cântau cântări cu tentă religioasă care preamăreau gloria şi puterea împăratului „creştin” şi marile sale virtuti. Au apărut şi tablouri şi statui cu imaginea împăratului care au ajuns sa fie venerate prin proșternerea oamenilor în faţa lor. De fapt aceste obiceiuri sunt continuarea cultului imperial de pe vremea când păgânismul era religia oficială. Li s-a dat doar o spoială de creştinism. Crucea a ajuns să fie venerată şi ea ca obiect sfânt, atribuindui-se puteri miraculoase. Clericii purtau crucea în fruntea armatelor când acestea mergeau la război, pentru a câştiga bătăliile. Exista chiar şi o cruce de lemn despre care se spunea că ar fi cea pe care a fost răstignit Domnul Isus şi pe care Elena mama lui Constantin cel Mare ar fi găsit-o în pelerinajul ei la Ierusalim. Aceasta „adevărata cruce” era în mod deosebit venerată, fiind considerată vie şi capabilă să înţeleagă rugăciunile oamenilor. Chiar şi azi există în Biserica Ortodoxă o rugăciune adresată Sf. Cruci care e privită ca o persoană şi nu doar ca un simbol al creştinismului, al jertfei lui Isus.
Împăraţii care s-au succedat la Constantinopol au tolerat aceste lucruri deşi aveau un evident caracter idolatru. Totul s-a schimbat o dată cu venirea la putere a dinastiei Isauriene, originare din Siria. Această familie domnitoare provenea dintr-o regiune unde cultul icoanelor era respins cu fermitate.
In primul rand autorul nu ne spune care crede el ca este ratiunea potrivit careia orice reprezentare a lui Dumnezeu este oprita in VT?
Apoi autorul amesteca cultul icoanelor cu cultul Crucii, ceea ce nici iconoclastii nu au facut, deoarece desi s-au impotrivit celui dintai, l-au pastrat pe al doilea.
Nu toate informtiile prezentate corespund realitatii: sirienii iacobiti si asirienii nestorieni intr-adevar nu au un cult al icoanelor foarte dezvoltat insa pentru cu totul alte motive decat cele pe care se bazeaza obiectiile protestantilor. In cazul asirienilor-de la care se pastreaza cateva reprezentari iconografice din perioada de maxima expansiune in China si Asia Centrala-e vorba in mare parte nu atat de obiectii dogmatice, cat de pierderea unui mestesug si a unei traditii in imprejurari istorice dificile. In fosta biserica nestoriana din Famangusta, Cipru-acum anglicana, de asemenea ,se pastreaza fragmente de fresce pictate de catre pictori italieni in sec. XIV.
Oricum Crucea este cinstita si intre asirieni in aceeasi masura ca intre ortodocsi: sarutata, facuta cu mana etc. La fel cinstesc moastele.
Oricum, chiar daca nestorienii sau monofizitii ar avea vreun motiv teologic, din cauza hristologiilor specifice, sa respinga cultul icoanelor-ceea ce nu se intampla, din cate stiu-hristologia ortodoxa calcedoniana nu ofera asemenea motive. Pentru aceasta trebuie citit tratatul Sf. Ioan Damaschinul (el insusi arab din Siria), „Despre credinta ortodoxa” in care cinstirea icoanelor este justificata in baza hristologiei Bisericii noastre.
Nu am spus motivul pentru care Dumnezeu a interzis reprezentarea sa in Vechiul Testament pentru ca nu stiu care este , as fi putut sa imi dau cu parerea sau sa citez opiniile Parintilor Bisericii dar aceste opinii nu se regasesc si in Vechiul Testament , nu apar exprimate literal. Mai exact Dumnezeu nu ne spune de ce nu vrea sa fie reprezentat in imagini ci doar ne porunceste. E prea putin important motivul pentru care Dumnezeu face acest lucru , importanta e respectarea poruncii.
In al doilea rand nu amestec cultul icoanelor si cultul Crucii , cultul Crucii e amintit in treacat , fiind un aspect secundar temei articolului si anume cultul icoanelor. Vroiam doar sa arat existenta unui alt obicei care cred eu ca e gresit din perspectiva Biblica dar si patristica(patristica primelor secole ale crestinismului) , obicei aparut in paralel cu cultul icoanelor , in aceeasi perioada istorica. Stiu foarte bine ca imparatii iconoclasti nu au eliminat cultul Crucii si nici Biserica Asiriana a Rasaritului . Poate ca ar fi trebuit sa specific lucrurile astea in articol ca sa nu existe confuzii. Oricum adevarul e ca Biserica Asiriana a Rasaritului nu a avut un cult al icoanelor asa cum e practicat in Ortodoxie , faptul ca au avut si au picturi in biserici nu are nicio importanta , sunt cu scop pur decorativ. Si noi evanghelicii avem biserici , mai ales pe la tara care au picturi cu scene biblice dar nu ne inchinam in fata lor . Asa e si la Asirieni.
Nu cred teoria cu pierderea mestesugului din cauza imprejurarilor istorice dificile , si chiar daca ar fi asa de ce atunci cand aceste imprejurari au disparut nu s-a revenit la cultul icoanelor ?
Si Biserica Ortodoxa a trecut prin imprejurari grele (ocupatia turceasca , apoi comunismul) ea de ce nu a pierdut acest mestesug?
In zilele noastre nu ii impiedica nimeni sa adopte cultul icoanelor , de ce nu o fac?
Poate ca nu au aceleasi argumente dogmatice ca si protestantii dar la fel ca si protestantii nu au un cult al icoanelor. Personal nu ma intereseaza motivele pt. care nu au un cult al icoanelor , important e ca nu au.
Nu stiu ca Asirienii sa cinsteasca moastele , probabil ca aveti dreptate si fac acest lucru. Oricum cultul moastelor precede cultul icoanelor cronologic vorbind . E foarte rau daca fac acest lucru , dar asta nu anuleaza faptul ca nu au un cult al icoanelor. Sunt de laudat ca ca macar acest obicei nu il au .
Si inca ceva , cred ca e gresit sa vorbiti de nestorieni si monofiziti , Biserica Asiriana a Rasaritului nu e nestoriana pt. ca nu a fost intemeiata de Nestorius , nici nu a fost condusa de el si preia doar o parte din ideile lui. Biserica Asiariana a Rasaritului se trage din vechea Biserica a Persiei , care exista inca din primele secole ale crestinismului , fiind intemeiata de apostolii Toma si Iuda Tadeul (daca informatia data de Eusebiu de Cezareea e corecta). Ei insisi resping titulatura de nestorieni .
Cat despre monofiziti nu vad de ce ii aduceti in discutie , nu au nicio legatura cu subiectul articolului , chiar si eu ii amintesc doar in treacat pt. a spune ca nu de la ei au preluat imparatii iconoclasti , iconoclasmul(asa cum unii istorici ai bisericii ortodocsi si catolici au sustinut , fara nicio dovada documentara ) . Oricum in zilele noastre nici nu mai exista monofiziti , au disparut la inceputul Evul Mediu. Siriacii iacobiti au un cult al icoanelor , de fapt chiar si eu am zis ca cultul icoanelor a fost raspandit in toata Siria mai putin in regiunile Nordice de unde provenea familia Isauriana. Sigur ca o data cu disparitia iconoclastilor , obiceiul s-a raspandit si aici.
Dar ei nu sunt monofiziti cum in mod gresit sunt denumiti chiar si azi, ci miaphisiti adica accepta existenta a naturii umane si divine in IIsus Christos dar spun ca aceste doua naturi s-au amestecat formand una singura : Natura lui Christos . Monofizitii sustineau ca la Botez , natura umana a lui Isus a fost absorbita de natura divina disparand si astfel Isus e doar divin. Deci e total diferit de ce sustin Siriacii de azi.
Oricum scopul meu a fost sa prezint cultul icoanelor in Impariul Roman de ,,Rasarit”(incorect numit si Bizantin) si controversa iconoclasta care a avut loc in Imperiu . Poate ca cu o alta ocazie o sa scriu si despre icoanele din afara Imperiului .
Multumesc pt. comentarii , sper ca v-am clarificat nelamuririle .
Daca doriti puteti scrie un articol replica la al meu , unde sa expuneti motivele pt. care credeti ca , cultul icoanelor e OK. Administratorul blogului o sa vi-l publice .
As prefera totusi sa va scrieti numele .
Aici puteti citi un scurt articol despre cultul icoanelor in Biserica Asitriana.
http://www.thevoiceoforthodoxy.com/book_reviews.html
Consensul celor care au studiat problema este ca a existat-bineinteles intr-o masura mai mica decat la greci si nu a disparut decat in secolul XIV, dupa distrugerea quasi-totala a acestei biserici si mai ales a foarte activei activitati intelectuale de pana atunci, de catre Timur Lenk si retragerea putinilor credinciosi ramasi in muntii greu accesibili ai Kurdistanului.
Asa i-au gasit misionarii prezbiterieni in sec. XIX:putini, saraciti si nestiutori de carte, fara teologi etc.
Concluzia ar fi ca teza cum ca asirienii ar fi fost un fel de biserica „mai curata” decat cele din imperiu, mai ales biserica romana, un fel de precursori ai rotestantismului, este un mit protestant de secol XIX.
Aceasta biserica asiriana care a umplut intreg Orientul mijlociu si Asia Centrala cu manastiri, deasemenea a pierdut si viata monahala incepand din sec. XIV.
Se vor gasi unii sa pretinda ca nu au cunoscut nici monahismul, doar pentru ca nu mai au astazi manastiri?
Eu nu neg ca ar fi existat cazuri individuale de iconoduli , episcopi sau calugari din Biserica Asiriana A Rasaritului care sa fii practicat acest obicei.
Mai ales sirienii aflati sub conducerea patriarhului de Antiohia au avut cult al icoanelor .
Nu cred insa ca Biserica Rasaritului ca intreg a avut un cult al icoanelor , icoane in sensul de imagini in biserici au avut (reprezentari ale crucii de exemplu) dar asta nu implica automat un cult al icoanelor( rugaciuni, sarutari). Si noi neoprotestantii avem in unele biserici de la tara picturi cu scene biblice dar nu avem un cult al acestor imagini. Deasemenea avem pictori si sculptori care fac lucrari artistice cu subiect religios dar nu ne inchinam in fata acestor lucrari.
Si chiar daca ar fi avut un cult al icoanelor si au renuntat la el din cauza lui Timur Lenk sunt de laudat pt. ca atunci cand pericolul invaziei lui Timur Lenk a trecut nu au revenit la vechiul obicei. Ce i-a impiedicat pe membrii Bisericii Asiriene a Rasaritului ca acolo in muntii Kurdistanului sa isi faca icoane ale lui IIsus , Mariei sau ale sfintilor si sa se inchine in fata acestor imagini? Nu se mai gaseau lemne si vopsele prin Kurdistan?
Le puteau cere vecinilor lor sirieni apartinand Biserici Ortodoxe Siriene.
In regiunea traiesc si ortodocsi.
In plus in regiune au aparut si misionarii catolici care au infiintat Biserica Caldeeana , de ce nu preluat cultul icoanelor de la acestia?
De ce Ortodocsii care au suferit la fel de mult din cauza invaziei lui Timur Lenk nu au renuntat la cultul icoanelor?
E evident ca Asirienii au si motivatii teologice pt. care nu au un cult al icoanelor. Faptul ca au avut in trecut(desi eu nu cred) nu schimba cu nimic faptul ca ulterior au renuntat la acest cult si nu l-au reintrodus dupa ce pericolele au trecut. Nu ai nevoie de teologi ca sa ai un cult al icoanelor , desi nu cred ca Patriarhii si episcopii lor au fost chiar niste analfabeti.
Daca nu ar fi existat motive teologice serioase s-ar fi reintrodus cultul icoanelor. Dar nu au facut-o nici pana azi.
Cat despre manastiri eu nu am negat ca NU ar fi avut manastiri , stiu ca au avut. Si ce daca?
Eu nu cred că există creştini răsăriteni care să nu se închine la icoane. După Revoluţie au venit mai mulţi ierarhi siro-iacobiţi şi au slujit cu patriarhul, eram de faţă. Şi au slujit exact cum slujeau preoţii noştri, acelaşi tipic al slujbei, cu cădire în faţa icoanelor, deci toată rânduiala ortodoxă. De fapt, tocmai asta se şi urmăreşte: o aliniere totală la ortodoxia calcedoniană a bisericilor siro-iacobite. Ei vor asta! (trebuie precizat acest aspect). Chiar acum, de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, a venit un ierarh din Siria şi a slujit la Patriarhie. N-am văzut să fi avut vreo reţinere faţă de icoane sau faţă de Sfintele Moaşte.
Pentru noi, creştinii răsăriteni, toate lucrurile acestea dezbătute şi stabilite la cele 7 Sinoade Ecumenice, au semnificaţii adânci, mistice, metafizice (vezi Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama etc.). De aceea, este o naivitate să credeţi că le puteţi desfiinţa prin câteva versete din Biblie. Aceste dogme pe care noi le preţuim atât de mult, au necesitat adevărate drame: au suferit chinuri, închisori, moarte, au fost dezbateri acerbe, s-au scris tratate teologice, polemici, etc. Dogmele acestea sunt atât de complexe, încât chiar dintre creştinii ortodocşi, sunt puţini care ar putea să le explice. Eu însumi, am cam 21 de ani de când studiez patristică (recunosc, mai mult partea ascetico-monahală, dar şi dogmatică), însă n-aş putea dezvolta o argumentaţie ca la carte în ceea ce priveşte ereziile dezbătute la Sfintele Sinoade. Am o idee generală pentru mine, dar ca să intru în polemică cu cineva, nu mă simt în măsură. Aş putea să o fac, dar ar fi o chestie amatoricească.
Am observat însă că operaţi mult cu presupuneri: că s-ar putea din cauza cutare, ba că a fost în trecut şi acum nu mai e… De exemplu, ce vă împiedică să vorbiţi direct cu creştini, preoţi sau episcopi aparţinând Bisericii Ortodoxe Siriene. N-ar fi mai simplu? Aţi afla direct de la sursă cum stau lucrurile. Eu am vorbit cu in irakian creştin care are un restaurant în Bucureşti şi el merge la Biserică normal, ca şi noi, se închină la icoane şi toate celelate… Ba încă el mă lua peste picior zicându-mi: „Voi românii vă jucaţi când e vorba de credinţă! Nu sunteţi pătrunşi, ci vă manifestaţi mai mult formal. La voi nu se simte fiorul”, şi-mi ciocănea în piept. Aici cam are dreptate, dar i-am atras atenţia că noi am fost mai mult expuşi secularismului, decât Orientul Mijlociu. Dar a început şi la ei.