Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman (de Paul Chiș)

I. Icoanele în primele secole ale Bisericii

II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman

Cultul icoanelor a cuprins în special partea răsăriteană a Imperiului Roman, adică regiunile aflate sub conducerea religioasă a Patriarhilor de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, dar s-a răspândit rapid şi în Apusul aflat sub dominaţia Papei de la Roma.

Au existat şi biserici care nu au acceptat icoanele: de exemplu Biserica Celtă din Britania şi Irlanda nu a avut un cult al icoanelor până la unificarea cu Patriarhia Romei în anul 664 (conciliul de la Withby). Nici Biserica Asiriană a Răsăritului (de pe teritoriul de azi al Irakului şi Iranului ) nu a avut și nu are nici azi un cult al icoanelor.

Cultul icoanelor era mai răspândit în partea Europeană a Imperiului Roman (Balcanii şi Italia), în sudul Siriei, Egipt şi la Constantinopol, creştinii din Asia mică şi nordul Siriei neavând un cult al icoanelor. Din aceste două regiuni va apărea gruparea iconoclastă sau anti-icoane. Vedem deci că au existat în cadrul Bisericii oficiale pături largi de creştini care nu au acceptat icoanele.

Cultul icoanelor a fost promovat intens de călugări, care după acordarea libertăţii religioase de către împăratul Constantin s-au înmulţit foarte tare, ajungând să aibă o mare influenţă în Biserică. Aceasta influenţă i-a ajutat să obţină funcţii bisericesti, astfel ca în scurt timp foarte mulţi dintre episcopi erau călugări. Având puterea în biserică nimeni nu i-a mai putut trage la răspundere pentru că promovau cultul icoanelor. Au existat şi episcopi care nu erau călugări dar acestia nu deţineau puterea în cadrul patriarhiilor.

Conducerea superioară fiind recrutată din randul călugărilor, unii din ei proveneau tocmai din acei convertiţi necatehizaţi corespunzător (sau urmaşi de ai lor) sau necunoscători ai Vechiului Testament. Dacă adăugăm la aceste lucruri şi educaţia filosofică grecească păgână pe care unii călugări mai educaţi o aveau şi din care nu au reuşit în momentul convertirii să respingă elementele care nu se potriveau cu dogma biblică, înţelegem de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri tragice pentru creştinism. Icoanele au ajuns apoi să fie luate drept naşi de botez, unii preoţi răzuiau vopsea de pe icoane pe care o puneau în vinul pentru împărtăşanie, membrii aristocraţiei purtau icoane mici cusute de haine pentru ai proteja. Aceste lucruri au fost recunoscute ca fiind adevărate chiar şi de teologii ortodcşi moderni dar aceştia zic că aceste lucruri au fost „excese” nefericite dar că cinstirea icoanelor în sine nu e gresită.

Exista chiar şi un cult al icoanelor care îl reprezentau pe împărat, împăratul începând cu domnia lui Constantin cel Mare era considerat ca fiind de-o-seamă cu apostolii, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, un fel de adjunct al lui Cristos. Împăratul era un personaj aproape divin, legile lui fiind considerate şi legi religioase nu doar politice. Împăratul avea dreptul să numească şi să destituie episcopii, mitropoliții şi patriarhii (pe cei din cadrul Imperiului Roman binenţeles, deoarece existau episcopi şi in Persia, India, Britania, ţări unde împăratul de la Constantinopol nu avea nicio autoritate). În prezenţa sa, în sala tronului se cântau cântări cu tentă religioasă care preamăreau gloria şi puterea împăratului „creştin” şi marile sale virtuti. Au apărut şi tablouri şi statui cu imaginea împăratului care au ajuns sa fie venerate prin proșternerea oamenilor în faţa lor. De fapt aceste obiceiuri sunt continuarea cultului imperial de pe vremea când păgânismul era religia oficială. Li s-a dat doar o spoială de creştinism. Crucea a ajuns să fie venerată şi ea ca obiect sfânt, atribuindui-se puteri miraculoase. Clericii purtau crucea în fruntea armatelor când acestea mergeau la război, pentru a câştiga bătăliile. Exista chiar şi o cruce de lemn despre care se spunea că ar fi cea pe care a fost răstignit Domnul Isus şi pe care Elena mama lui Constantin cel Mare ar fi găsit-o în pelerinajul ei la Ierusalim. Aceasta „adevărata cruce” era în mod deosebit venerată, fiind considerată vie şi capabilă să înţeleagă rugăciunile oamenilor. Chiar şi azi există în Biserica Ortodoxă o rugăciune adresată Sf. Cruci care e privită ca o persoană şi nu doar ca un simbol al creştinismului, al jertfei lui Isus.

Împăraţii care s-au succedat la Constantinopol au tolerat aceste lucruri deşi aveau un evident caracter idolatru. Totul s-a schimbat o dată cu venirea la putere a dinastiei Isauriene, originare din Siria. Această familie domnitoare provenea dintr-o regiune unde cultul icoanelor era respins cu fermitate.

— va urma —

6 Comentarii

  1. CNI iulie 25, 2010
  2. Chis Paul iulie 26, 2010
  3. Chis Paul iulie 26, 2010
  4. CNI iulie 26, 2010
  5. Chis Paul iulie 27, 2010
    • Mircea Dragomir noiembrie 2, 2016

Adaugă comentariu