Controversa iconoclastă: III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V (de Paul Chiș)

I. Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman

III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V

Primul împărat din dinastia Isaurianā a fost Leon al III-lea (717-741 d.H.) originar din cetatea Germaniceea din Siria, ajuns la putere cu ajutorul armatei.

În aceea vreme Imperiul Roman de „Răsărit” trecea prin mari greutăţi, provocate de atacurile arabilor musulmani care au încercat să cucerească Asia Mică şi Constantinopolul după ce cuceriseră Egiptul, Palestina, sudul şi centrul Siriei. Leon III-lea a reuşit să stopeze expansiunea arabă cu ajutorul soldaţilor proveniţi din Asia Mică.

Regiunea Asiei Mici era cea mai expusă atacurilor musulmane, oamenii trăiau zilnic cu groaza că vor fi atacaţi de arabi. Încercând să înţeleagă cauzele acestei invazii, împăratul şi populaţia s-au gândit că nu poate fi altă cauză decât idolatria, tot aşa cum cauza atacării evreilor în vechime de către asirieni şi babilonieni a fost idolatria.

Istoricii bisericeşti şi teologii ortodocsi afirmă că iconoclasmul a fost o idee aparută ca urmare a unor influenţe musulmane, evreieşti, monofizite (grupare din cadrul crestinismului antic care nega că Isus a fost om, susţinând că după botez partea umană a lui Isus a fost absorbită de cea divină. Din acest motiv ei erau antimaterialişti şi refuzau reprezentările materiale ale lui Isus) sau pauliciene (paulicienii au fost un grup gnostic din Antichitate. Gnosticii credeau că materia a fost creată de diavol şi deci Isus nu a avut un trup adevărat material ci doar unul aparent). Dar acest lucru nu este adevărat pentru că deşi aceste grupări erau într-adevăr anticoane atât Leon III cât şi urmaşii lui au luptat împotriva lor. Împăraţii isaurieni au dat o serie de edicte împotriva evreilor şi au purtat războaie împotriva musulmanilor. Monofizismul era o grupare în afara legii la venirea la putere a lui Leon III, care a păstrat restricţiile împotriva lor. Acelaşi lucru a fost şi cu paulicienii în prima fază a luptei anticonoclaste deşi până la urmă ei au fost favorizaţi de împăraţii isaurieni chiar dacă confesiunea lor nu a fost recunoscută oficial de stat. Primele măsuri împotriva cultului icoanelor le-au luat nu împăratul Leon III ci nişte episcopi din Asia mică: Constantin de Nacolea, Theodosius al Efesului, Thomas de Claudiopolis. Aceşti episcopi au început să predice împotriva cultului icoanelor şi au scos icoanele din bisericile lor. Lor li s-au alăturat apoi tot mai mulţi episcopi.

Aflând acest lucru Patriarhul Constantinopolului Ghermanos i-a somat ferm să îşi schimbe pozitia faţă de „sfintele icoane” ameninţându-i cu sancţiuni dacă nu se conformează şi nu reintroduc icoanele în biserici. Ideile celor 3 episcopi au fost acceptate de împăratul Leon III, care a incercat mai întâi prin discursuri să îşi convingă supuşii că închinarea la icoane e gresită. Apoi in 726 imparatul dă un decret prin care interzice cultul icoanelor şi posesia lor. Imediat dupa decret soldaţii imperiali dau jos de pe porţile palatului imperial marea icoană care îl reprezenta pe Isus şi o distrug. Evenimentul provoacă furia locuitorilor Constantinopolului atasaţi fanatic icoanelor care încearcă să îi linşeze pe soldaţi, dar răscoala este rapid înăbuşită de soldaţi.

După aceasta proiectul iconoclast continuă în mod paşnic, fără să întâmpine opoziție. Patriarhul Ghermanos care este iconodul (iubitor de icoane) este obligat să demisioneze, fiind înlocuit de Anastasios care e favorabil politicii împăratului. Papa Grigore II al Romei se opune decretului împotriva icoanelor şi îi declară eretici pe iconoclaști. În Italia decretul imperial este respins de populaţie cu violenţă, populaţia se rascoală împotriva împăratului alungând dregatorii imperiali din Venetia, Roma, Ravenna şi Pentapolis. Această răscoală a avut și motivații financiare: impozitele prea mari introduse de împărat. Papa îl excomunică pe exarhul de Ravenna (guvernatorul-general al teritoriilor din Italia ale lui Leon III) şi cheamă în ajutor pe longobarzi, populatie germanică aflată în război cu Imperiul Roman de Răsărit. Leon III, ca reacție la nesupunerea Papei, transferă episcopiile din provincia Illiricum aflată în vestul Balcanilor pe teritoriul fostei Iugoslavii (episcopii care erau până atunci parte a Patriarhiei Romei), în subordinea Patriarhului de Constantinopol. Succesorul lui Grigore II, papa Grigore III condamnă din nou pe iconoclaşti în cadrul unui conciliu la Roma (730). Fiul lui Leon III, împaratul Constantin V (741-775) continua lupta împotriva icoanelor mai întâi prin mijloace paşnice ca tatăl său, apoi prin mijloace violente. Mai întâi Constantin V a organizat un conciliu bisericesc în palatul imperial Hiereia în anul 754 unde episcopii condamna cultul icoanelor, crearea, posesia de icoane, cultul moaștelor şi sfintilor. Aşa cum se va vedea mai târziu majoritatea episcopilor au luat aceste măsuri doar din teama faţă de împărat şi nu dintr-o convingere sinceră în efectul nociv al icoanelor pentru sufletul credincioşilor.

Majoritatea populatiei imperiului, cu exceptia locuitorilor Asiei mici și Siriei de N, era favorabilă icoanelor. Totuși, inițial nu au avut loc manifestāri violente faţă de hotărârile Conciliului. Dar opozitia nu întârzie să apară, călugării din Imperiu protesteazā împotriva interzicerii icoanelor. Lor li se alāturā înalţi demnitari ai statului care vroiau să preia puterea de la Constantin V şi înalţi clerici iconoduli (iubitori de icoane). Aceștia pun la cale un complot împotriva împāratului în anul 765, dar planurile lor sunt dejucate iar complotisti exilați sau executați.

După acest eveniment împăratul face o greşeală colosală cu repercursiuni până în zilele noastre și anume începe persecuțiile împotriva iconodulilor. Călugării sunt exilați sau uciși, mănăstirile închise și transformate în școli, azile sau spitale. Pamânturile mănăstirilor confiscate și date soldaților și functionarilor civili loiali împaratului, călugării neexilați sau uciși sunt obligați să renunțe la viața monahală și căsătoriți cu forța.

Persecuţiile i-au făcut pe iconodulii şi mai îndârjiţi în ataşamentul lor faţă de icoane şi în acest fel o idee bună (eliminarea icoanelor din cultul bisericii) a sfârşit prost. În loc să lase reforma bisericii pe seama episcopilor iconoclaşti, Constantin V a încercat să schimbe el lucrurile prin violență. Ori aşa cum istoria a dovedit, o grupare care e persecutată nu renunţă la ideile sale ba dimpotrivă devine mai fundamentalistă pentru că ajunge să creadă că suferă pentru o cauză dreaptă, că ce i se întâmplă este un martiriu prin care trebuie să îşi dovedească credinţa. Prin persecuţii tabăra iconoclastă a fost decredibilizată, populaţia imperiului (care era majoritar iconodulă) a devenit şi mai ataşată cultului icoanelor la care nu a renunţat în ciuda persecuţiilor. O practică greşită şi nebiblică a căpătat datorită persecutării practicanţilor legitimitate şi onorabilitate. Chiar şi azi în biserica ortodoxă călugării care s-au opus iconoclasmului sunt consideraţi mari eroi ai credinţei.

— va urma —

Adaugă comentariu