I. Controversa iconoclastă: Icoanele în primele secole ale Bisericii
II. Controversa iconoclastă: II. Cultul icoanelor în Imperiul Roman
III. Controversa iconoclastă: III. Iconoclasmul în epoca împăraților Leon III și Constantin V (de Paul Chiș)
IV. Controversa iconoclastă: IV. Argumente teologice în disputa iconoclastă (de Paul Chiș)
V. Iconoclasmul în defensivă (775-830)
VI. Înfrângerea iconoclasmului
În 831 o nouă lovitură de stat îl aduce la putere pe un general armean pe nume Leon. Acesta domneşte din 831-820 sub numele de Leon V. Leon V Armeanul reia politica iconoclastă a împăraţilor isaurieni interzicând icoanele şi exilându-i pe călugării studiti. Leon V este asasinat şi pe tron ajunge Mihail II (820-829) care încearcă să se împace cu iconodulii şi îi readuce din exil pe călugării studiti chiar dacă nu restabileşte cultul icoanelor. După moartea sa pe tron ajunge fiul său Theophil (829-842) care reîncepe persecuţiile împotriva iconodulilor cu sprijinul Patriarhului Ioan Grammaticul, un iconoclast convins. După moartea împăratului, soţia sa Theodora devine regentă în numele fiului lor minor Mihail III. Theodora este o iubitoare de icoane al căror cult l-a practicat în secret pe vremea domniei soţului ei.
Ajunsă la putere ea îl demite pe Patriarhul Ioan Grammaticul şi îl pune în locul lui pe Methodios, un iconodul. Apoi în martie 843 într-o duminică cultul icoanelor este restabilit oficial printr-o procesiune la biserica Sfânta Sofia din Constantinopol iar deciziile Conciliului iconodul de la Niceea din 787 sunt repuse în vigoare. Restabilirea cultului icoanelor este comemorată chiar şi azi în Biserica Ortodoxă în fiecare an în prima duminică din postul Paştelui printr-o sărbătoare numită: Duminica Ortodoxiei.
Din 843 cultul icoanelor nu a mai fost contestat în Patriarhiile răsăritene (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim) şi nici în Patriarhia Romei. Între Roma şi Constantinopol va începe un conflict dur care va duce în cele din urmă la Marea Schismă din 1054 în urma căreia vor apărea cele două mari culte sau confesiuni: Ortodoxă şi Catolică (până atunci cele două biserici erau unite formând un singur cult). Va urma apoi cucerirea Constantinopolului în 1204 care va marca ruptura finală între ortodocşi şi catolici. Totuşi în timpul niciuneia dintre aceste dispute cultul icoanelor nu va constitui un subiect de dezbinare. Atât în ves cât şi în est icoanele au fost acceptate ca mijloace valide în închinare.
Bisericile rasaritene si apusene nu „formau un singur cult”, deoarece urmau rituri diferite: roman, galic, milanez, constantinopolitan, ierusalimitean, antiohian, alexandrin si multe altele.
Mai corect este sa se spuna ca erau in comuniune, adica credinciosii se puteau impartasi unii in bisericile altora, clericii puteau sluji liturghia impreuna, capii unei biserici ii aveau in diptice si ii pomeneau pe capii celorlalte biserici.
Doar intr-un sens teologic se poate vorbi de o singura biserica; la nivel administrativ erau mai multe.