Cruciadă versus Jihad (II) Jihadul – războiul „sfânt” islamic (de Paul Chiș)

Termenul de jihad provine din limba arabă si înseamnă „luptă”. În teologia musulmană aceste termen are doua sensuri: 1. lupta interioară (contra propriilor păcate şi tendinţe rele, promovarea principiilor religioase islamice) şi 2. lupta contra necredincioşilor pentru a apăra religia musulmană şi pe musulmani.

Azi numerosi teologi musulmani, ziarişti, politicieni sau apologeti ai islamului din Occident (Europa, SUA) prezintă islamul ca o religie pacifistă dar care e stricată de caţiva fanatici din motive egoiste. Jihadul reprezintă în viziunea apărătorilor islamului doar o luptă interioară, spirituală şi nu violenţa contra celor de altă religie. Conform apologeţilor islamului, islamul este o religie paşnică iar teroristii nu reprezinta islamul „adevărat”.

Ei fac referire textele din Coran care promovează toleranţa faţă de creştini și evrei (popoarele cărții). Din cele mai vechi timpuri marii teologi musulmani au spus că acele texte au fost revelate lui Mahomed (întemeietorul islamului) în perioada de început a activităţii lui de „profet” cand încerca sa îi convingă pe creştinii şi evreii din peninsula Arabică că el este ultimul profet trimis de Dumnezeu (în arabă Allah) și comunitatea musulmană era mică. Termenul islam înseamnă supunere sau a se supune (lui Allah) iar musulman înseamnă supus. Musulmanii sunt oamenii care se supun lui Allah.

În Coran există si numeroase texte care îndeamnă la război, acestea se consideră ca fiind revelate dupa ce evreii și crestinii l-au respins pe Mahomed și după ce numarul de musulmani a crescut iar Mahomed nu mai era obligat să fie „tolerant”. Teologii musulmani medievali şi fundamentaliştii islamici de azi susțin că versetele „războinice” fiind revelate lui Mahomed mai târziu le anulează pe cele „tolerante” revelate mai devreme. Deci deşi la început musulmanii trebuiau să se poarte în mod paşnic cu nemusulmanii acum ei trebuie să lupte contra lor până când se supun musulmanilor şi le plătesc o taxă pentru privilegiul de a-și păstra bunurile, viaţa şi religia. De aceasta „bunăvoinţă” beneficiază doar crestinii si evreii care au religii monoteiste, religii ce detin o parte din adevărul lui Dumnezeu dar nu întregul adevăr (aşa cum ar deţine islamul şi Mahomed), popoarele idolatre panteiste şi animiste sau care se închină la alţi „zei” (politeiştii) vor trebuii să se convertească sau să moară.

Desigur este de dorit ca evreii şi creştinii să se convertească la islam doar că ei nu trebuie convertiţi cu forta (un principiu care nu s-a respectat întotdeauna în istoria islamului). Deci în viziunea fundamentalistilor islamici nu se poate vorbi de un islam „tolerant” în adevăratul sens al cuvantului. Evenimentele din istoria islamului arată că războiul a existat incă de la inceput in islam. „Jihadul” nu a fost in istoria islamului niciodată exclusiv spiritual. Faptele lui Mahomed nu sunt descrise in Coran (cartea sfântă a islamului) ci in Hadith, o colectie de cărţi care descriu viaţa lui Mahomed, campaniile lui militare, diferite legi şi reguli religioase. Aceste scrieri au apărut la 100 de ani după moartea lui Mahomed şi au ca sursă informatii transmise oral, asta nu inseamnă că nu sunt credibile deoarece perioada de timp de 100 de ani nu este atât de lungă (la scara istoriei) iar in vechime oamenii aveau o memorie mult mai bună ca cei de azi (fiind obligaţi să memoreze mai multe informaţii, cei care stiau să scrie si să citească fiind mai putini ca azi). Oricum alte surse arăbeşti mai bune nu există. Alte informaţii despre primii musulmani există şi în cărtile bizantine sau vest-europene, aceste cărţi descriu evenimente contemporane autorilor ca de exemplu primele invazii musulmane, deasemenea se dau informaţii despre teologia musulmană (informaţiile despre teologia islamică nu sunt toate corecte). O idee care apare adesea în scrierile creştine este aceea că invaziile musulmanilor sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele creştinilor. Aceste scrieri au apărut mai ales în mediile călugăreşi din Europa Occidentală şi Imperiul Roman de Răsărit.

Pe lângă Coran, Hadithul reprezintă o a doua sursă de autoritate pentru musulmani.

Mahomed s-a născut în 570/571 in cetatea Mecca, a rãmas de mic orfan fiind crecut de bunicul patern. Mahomed s-a ocupat cu comertul, lucru care i-a permis sã cãlătoreasca mult, in aceste călătorii de afaceri a intâlnit evrei şi creştini.

Mahomed s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată pe nume Khadija, eveniment care a dus la creșterea statutului său social şi economic. Din anii 610-611 Mahomed începe să propvaduiască faptul că îngerul Gabriel I s-a arătat şi i-a vorbit că el este noul profet ales de Dumnezeu (Allah în arabă). Desigur e imposibil ca ingerul Gabriel să îi fi aparut cu adevărat si să îl fii ales pe Mahomed ca profet deoarece ultimul profet este Isus Christos. Toti profeții lui Dumnezeu au fost evrei iar Mahomed a fost arab iar Mahomed nu a dovedit în niciun fel afirmaţiile sale. Teologia islamică este in contradictie cu cea crestină chiar daca împrumută din creştinism (si din iudaism) multe personaje biblice: Adam, Avram, Isaac, Iacov, Moise, David, Isus (aceste personaje biblice sunt considerați profeți și în islam). Cu toate acestea teologia islamică consideră că Biblia nu contine întreaga revelaţie divină iar Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, nu a murit cu adevărat pe cruce şi deci nu înviat.
Mahomed s-a considerat ca fiind ultimul profet al lui Dumnezeu şi învătăturile lui ca fiind completarea Bibliei. Mahomed nu a facut nicio minune şi nici nu I s-a revelat Dumnezeu în mod direct.

Nu putem ştii ce l-a motivat pe Mahomed să întemeieze o nouă religie, dacă chiar a crezut că el este ultimul profet a lui Dumnezeu sau nu. Nu putem știi nici dacă într-adevăr a avut acele viziuni pe care pretinde ca le-a avut sau nu. Oricum chiar dacă a avut parte de viziuni şi revelaţii ele nu sunt de origine divină. Important e că membrii familiei l-au crezut, ei au fost primii musulmani.

Mahomed a început să critice practicile idolatre politeste din cetatea Mecca spunând că există un singur Dumnezeu (Allah) iar el este profetul său.

Aceste atacuri la adresa religiilor politeiste din Mecca au atras mânia conducătorilor oraşului (care câştigau sume mari de bani de pe urma pelerinilor ce veneau în oraş) care au vrut să îl omoare. Avertizat de acest complot Mahomed si adepţii lui au fugit în anul 622 în orasul Yathrib (concurentul comercial al Meccăi) care a devenit Medina (oraşul profetului), aici a reusit să convingă o mare parte din locuitori să se convertească la religia lui. Mahomed a ajuns conducatorul oraşului şi comandantul armatei.

În Medina locuiau numeroşi evrei, Mahomed a încheiat o alianţă cu ei şi le-a promis protectia sa în schimbul ajutorului lor contra duşmanilor săi din Mecca. Mai târziu îi va acuza de tradare pe evrei si va lupta împotriva lor.

Mahomed a purtat un război lung împotriva celor din Mecca, Mahomed le-a spus războinicilor săi că dacă vor muri în aceast război vor deveni martiri şi vor ajunge în Paradis. Războiul a fost considerat nu doar ca ceva normal ci şi ca o obligaţie a fiecărui musulman credincios. Fiecare bărbat musulman trebuie să ia parte la expeditii militare contra „necredincioşilor”.

Teoretic războiul „sfânt” era unul defensiv si nu avea ca scop convertirea celor de altă religie la islam. Non-musulmanii trebuiau să se supună si să platească o taxă (jizya) pentru a-şi putea duce viaţa în pace (desigur ca mulţi pentru a scăpa de aceasta taxă se vor lepăda de credinţa lor şi se vor converti la islam). Deşi iniţial Mahomed a purtat războaie pentru a se apăra de duşmanii lui, cu timpul războiul devine unul ofensiv, de cucerire.

Pe măsură ce câstiga din ce în ce mai multe bătălii, tot mai multe triburi arabe I se alăturau. Cei care erau nemultumiţi de conducătorii din Mecca si triburile nomade atrase de prada de război s-au convertit la islam şi s-au alăturat lui Mahomed. În acest fel s-a format o noua comunitate politică în Arabia, o comunitate care unea arabi din diferite triburi. Unitatea dintre aceste triburi era dată de religia comuna:islamul. Islamul ca religie este destul de simplu de practicat: noul convertit trebuie să spună că Allah este Dumnezeu şi Mahomed este profetul lui, să facă 5 rugăciuni zilnice (la început rugăciunile se făceau cu faţa spre Ierusalim dar după ce Mahomed a văzut că evreii nu vor să îl recunoască ca profet şi după ce s-a certat cu ei, musulmanii s-au închinat cu faţa spre Mecca), să ţină post în luna a noua a calendarului arab (Ramadan) atunci când Mahomed ar fi primit prima revelaţie, să facă acţiuni caritabile (2, 5% din venituri), pelerinajul la Mecca (cel puţin o dată în viaţă), aceste 5 ritualuri sunt denumite cei 5 stâlpi ai islamului. Jihadul (cu sensul de război sfânt contra duşmanilor islamului) nu face parte din stâlpii islamului, dar cu toate acestea este foarte important pentru că cei morţi in timpul războiului sfânt vor ajunge în paradis, fiind consideraţi „martiri”.

Moscheile (un fel de „biserici” musulmane) sunt conduse de imami, aceştia coordonează serviciile religioase de vineri (ziua de adunare săptămânală a musulmanilor) şi dau sfaturi religioase. Un rang superior imamilor au muftii şi marii muftii, aceştia sunt un fel de „episcopi” musulmani conducând viaţa religioasă de pe un anumit teritoriu (regiune, stat), de exemplu in România cultul musulman este condus de Marele Muftiu al României după cum Biserica Ortodoxă Română este condusă de Patriarhul României iar cultul baptist de Preşedintele Uniunii Baptiste. Muftii pot da decrete religioase (fatwa) care se referă la diferite aspecte ale vieţii musulmanilor (căsătorie, divorţ, moşteniri), interpretează Coranul şi Hadithul. Muftii pot decreta dacă o anumită faptă, lucru sau scriere este conformă cu legea islamică: Sharia (totalitatea poruncilor Coranice, învăţăturilor din Hadith şi a interpretărilor acestora, interpretări făcute de-a lungul secolelor de teologii musulmani). Doctorii în teologie islamică poartă denumirea de ulema, aceştia pot fi atât imami cât şi muftii. Aceste ranguri clericale și diferitele interpretări ale legii islamice (Sharia) au apărut de-a lungul secolelor, pe vremea lui Mahomed islamul nu a fost aşa de complex, Mahomed era singurul lider al musulmanilor şi tot el cel care explica poruncile lui Allah supuşilor săi şi dădea toate decretele religioase.

La 11 Ianuarie 630 Mahomed şi armata lui au intrat în Mecca, conducătorii oraşului sătui de război şi întelegând că Mahomed e prea puternic pentru a mai putea fi înfrânt s-au predat şi s-au convertit la islam. Mahomed a scos statuile zeilor arabi din sanctuarul din Mecca dar a păstrat piatra neagră aflată aici şi care era venerată de arabi din vechime, de acum înainte arabii nu se vor mai închina pietrei care va fi considerată doar un simbol, un dar de la Allah. În timpul pelerinajului la Mecca musulmanii înconjoară piatra respectivă despre care spun că Allah a trimis-o din cer. Pe locul sanctuarului politeist din Mecca s-a construit o moschee.

Mahomed a murit în 632 dupa ce a cucerit întreaga peninsulă Arabică.

După moartea sa ca și lider al musulmanilor a fost ales de sefii de trib socrul lui Mahomed: Abu Bakr. El a purtat titlul de calif care înseamnă urmaş, succesor și are sensul de urmaş al profetului. Califul era atât conducătorul politic cât şi religios al musulmanilor, califilor li s-au supus toţi imamii şi muftii (o dată cu apariţia acestor funcţii in islam). Abu Bakr a domnit din 632-634 dupa moartea sa fiind urmat de alți cunoscuți ai lui Mahomed la conducerea statului islamic. Următorii califii au fost: Umar ibn al-Khattab, (Umar І) (634-644) Uthman ibn Affan (644-656 A. D.), Ali ibn Abi Talib (656-661 A. D.) – ginerele lui Mahomed.

Acesti califi au organizat expeditii militare contra Imperiului Persan și Imperiului Roman de Răsărit, armatele musulmane cucerind în câțiva după moartea lui Mahomed: Siria, Egiptul, Persia, Africa de N (Magrebul), teritoriul de azi al Irakului.

În numeroase locuri (Siria, Egipt) populatiile crestine apartinând bisericilor considerate ca eretice (monofiziți, nestorieni, membrii ai Bisericii Răsăritene a Asirienilor) de către conducerea Imperiului Roman de Răsărit nu s-au opus prea tare cuceritorilor musulmani sperând că sub stăpânirea lor o să obțină libertătile religioase care le erau refuzate de împăratii din Constantinopol sub a caror stăpânire fuseseră până atunci. Așa se explică usurința cu care musulmanii au cucerit Siria, Egiptul, Palestina, toate aceste provincii avand mari comunitati de crestini „eretici” (monofiziti, myafiziti, nestorieni). Evreii care au fost si ei discriminati de către autoritatile imperiale au facilitat si ei cucerirea musulmană prin pasivitatea lor sau chiar dând ajutor militar musulmanilor.

Musulmanii au acordat liberatatea de a-si practica religia crestinilor si evreilor dar cu un pret: trebuiau sa plateasca o taxa speciala (jizya) pentru acest „privilegiu”, trebuiau să poarte haine diferite față de musulmani, lăcașele lor de cult nu puteau fi mai înalte decât moscheile. Musulmanii nu aveau voie să se convertească la creștinism sau iudaism dacă o făceau puteau fie pedepsiți cu moartea. Se interzicea prozelitismul creștin și iudaic în rândul musulmanilor, în schimb musulmanii aveau dreptul sa îi convingă pe nemusulmani să se convertească la islam. Crestinii si evreii nu aveau voie sa călărească cai sau camile ci doar măgari (ca să nu fie mai sus decât musulmanii când umblă pe stradă)

Nemusulmanii intrau in categoria dhimmi (oamenii contractului -se refera contractul incheiat intre conducerea musulmana si reprezentantii crestinilor si evreilor, contract in care se precizau conditiile „protectiei” musulmane), practic ei erau cetateni de mâna a doua, cărora li se facea un serviciu, un favor prin faptul ca li se dadea dreptul de a-și păstra bunurile, viața și religia.

De-a lungul timpului viața dhimmilor sub stăpânire musulmană a fost când mai bună când mai rea dar ei niciodată nu au fost egali cu musulmanii. Cuceririle musulmane au continuat mult timp dupa moartea lui Mahomed desi tarile atacate nu facusera nimic rau musulmanilor, nu atacasera Arabia si nici nu persecutasera musulmani (deci nu se poate spune ca musulmanii s-au aparat).

Între 711-718 musulmanii arabo-berberi din N Africii au cucerit Spania, au trecut apoi muntii Pirenei în Franța fiind înfrânți în bătălia de la Tours la 10 octombrie 732. Aceasta batalie a stopat expansiunea islamica spre Europa occidentala.

În teologia islamica lumea se imparte in doua: Casa păcii (teritoriile aflate sub stapanire musulmana) si Casa Războiului (teritoriile necurite de musulmani), intre cele doua case pot exista armistitii temporare dar niciodata o pace definitiva. Musulmanii s-au batut și intre ei nu doar cu necredinciosii, Califii Othman (644-656) si Ali care a fost ginerele lui Mahomed (656-661) au fost omorati de alti musulmani. Din 656-661 a existat un razboi civil intre musulmani, intre sustinatorii lui Ali si dusmanii lui (printre care cel mai puternic a fost Muawiya guvernatorul Damascului).

Dupa uciderea lui Ali, sustinatorii lui s-au rasculat contra lui Muawiya formand o comunitate musulmana separata de cea condusa de acesta.
Adeptii lui Ali s-au denumit shiiti (partida lui Ali) si au format un cult separat, adeptii lui Muawiya s-au numit suniti ( traditionalistii sau oamenii traditiei). Shitii considera ca doar urmasii lui Ali si ai sotiei lui Fatima (fiica lui Mahomed) au dreptul sa conduca comunitatea musulmana in timp ce sunitii considera ca oricine are dreptul sa conduca daca merita. Califatul fatimid shiit a fost întemeiat abia in anul 909, până atunci shiiţii au fost sub stăpânirea duşmanilor lor suniţi din dinastiile omeiadă şi abbasidă. Califatul shiit a avut la conducere pe urmaşii lui Ali şi ai Fatimei, acest califat cuprindea: Egiptul, Magrebul (azi Tunisia, Algeria, Libia, Maroc), Siria, actualele teritorii ale Israelului si Palestinei, V Arabiei, Sudan, Sicilia. Capitala s-a aflat mai întâi la Mahdia (localitate in Tunisia) iar apoi la Cairo în Egipt; califatul fatimid s-a desfiinţat in 1171. Dusmanii suniţi ai fatimizilor, dinastia omeiadă şi dinastia abbasidă au stăpânit la rândul lor mari părţi din Orientul Mijlociu. Războaiele dintre shiiti şi suniţi dar şi războaiele dintre diferitele grupuri sunite (abbasizi contra omeiazi) au fost foarte numeroase, din această cauză teritoriile din Orientul Mijlociu si-au schimbat adesea stăpânii. Omeiazii (sec. VII-VIII) au avut capitala la Damasc, abbasizii (750-1513) au avut capitala la Bagdad. În Spania, în anul 929 un emir local pe nume Abd-ar-Rahman III s-a proclamat calif, astfel a apărut Califatul de Cordoba (929-1031), Califatul de Cordoba a fost sunit. În 1517 împăratul si sultanul otoman Selim I a devenit Calif al suniţilor (a preluat funcţia dupa ce a cucerit ţările arabe), titlul de Calif va fi deţinut de sultanii otomani până în 1923 când titlul va fi abolit o dată cu dispariţia Imperiului Otoman. După dispariţia dinastiei fatimide in 1171, shiitii nu au mai avut Calif, un stat shiit însă a existat si există si azi in Iran. Sunitii si shiitii sunt impărţiti in diferite grupări teologice, sunitii sunt impărţiti in: Hanafiţi, Hanbalisti, Malikiţi, wahabişti etc. (islamul sunit wahabist este puternic azi in Arabia Saudită, fiind gruparea islamică oficială, wahabiştii sunt cei mai conservatori musulmani, Osama ben Laden a fost şi el un wahabist). Shiitii sunt impărtiti in: imamiţi (sau gruparea celor 12 imami), zaidiţi, ismailiţi. De-a lungul timpului au mai existat si alte secte musulmane mai mici dar au dispărut. Între aceste grupări musulmane au existat adesea conflicte, chiar violente. Toate marile şcoli de teologie şi sectele islamice din Evul Mediu (majoritatea există și azi) au acceptat război Sfânt.

Din aceste exemple se vede că islamul nu a fost o religie pacifistă la origine iar războaiele contra necredincioșilor sau a ereticilor au existat încă din primii ani ai islamului. Desigur azi marea majoritate a musulmanilor nu sunt războinici dar nu această majoritate reprezintă adevăratul islam, islamul practicat de Mahomed și musulmanii din Evul Mediu. Tot așa cum teologii liberali protestanți din Occident care nu cred în învierea Domnului Isus nu pot fi considerati creștini adevărați.

Fundamentalistii islamici de azi cum a fost și Osama Ben Laden au mult mai multe în comun cu Mahomed și califii decât cu musulmanii moderați care nu sunt violenți și nu doresc să cucerească lumea pentru Allah. Fundamentalistii prin atacurile lor teroriste continuă într-un alt mod, mai „modern” „războiul sfânt” început de Mahomed și musulmanii medievali.

Nu doar musulmanii arabi au purtat războaie ci și cei turci, turcii provin din stepele Asiei Centrale și au fost la origine o populație migratoare care trăia din creșterea animalelor (oi, capre) și din jefuirea așezărilor sedentare. În urma contactului cu arabii turcii s-au convertit la islam în mod treptat începând cu sec. VII. În anul 751 o coalitie arabo-turca a înfrânt o armată chineză la Talas (la granita dintre Kirghistan și Kazahstan). Turcii au devenit puternici în lumea musulmană în timpul războiului civil dintre dinastia Omeiadă și dinastia Abbasizilor. Turcii i-au ajutat pe abbasizi care au câstigat războiul. Califii abbasizi și-au întemeiat o oaste permanentă de cavalerie, oaste care avea rolul de gardă personală a califului. Acesti „bodiguarzi” ai califilor purtau denumirea de mameluci și erau recrutați dintre membrii triburilor turce.

De-a lungul secolelor turcii au acumulat tot mai multă putere în guvernul Califatului, ocupand funcții importante in armata si administrație. În anul 1055 Tugrul-beg un conducator militar turc a fost chemat de Califul din Bagdad: Al-Kaim să îl ajute în războiul contra shiiților. Cu această ocazie Tugrul-beg a primit de la Calif titlul de sultan (în limba arabă înseamna: putere, autoritate, conducere). Sultanii turci vor deveni cu timpul mai puternici decât califii.

Cea mai puternică ramură a turcilor a fost cea a turcilor selgicucizi ai căror războinici numiti „gazi” (sinonim cu jihadist) vor cuceri Asia mică de la Imperiul Roman de Răsărit întemeind aici un sultanat. La 26 august 1071 armata turcilor selgiciucizi condusă de sultanul Alp-Arslan a înfrânt armata Imperiului Roman de Răsărit condusă de împăratul Roman Diogene in Asia Centrala la Manzikert, împăratul Roman Diogene a fost luat prizonier de turci. După această victorie turcii vor continua să atace adesea teritoriile Imperiului Roman de Rasarit până când vor cuceri intreaga Asie mica iar la 29 mai 1453 turcii conduși de sultanul Mahomed II (din dinastia otomană) vor cuceri Constantinopolul.

Adaugă comentariu