Cruciadă versus Jihad (III) Cruciadele – un „jihad creștin”? (de Paul Chiș)

Cruciadele au fost o serie de războaie purtate de războinici și cavaleri europeni catolici contra musulmanilor în Evul Mediu. Prima serie de cruciade a avut loc între 1095-1271 iar a doua serie între 1396-1456 aceaste ultime cruciade se numesc cruciadele tarzii, ele au avut ca scop oprirea înaintării Imperiului Otoman în Europa ( Cruciada de la Nicopolis 1396, Cruciada de la Varna 1444, Cruciada de la Belgrad 1456).

Termenul cruciada/cruciat provine din latinescul cruciare și înseamnă a fi însemnat cu o cruce și se referă la crucea cusută pe hainele cavalerilor care au mers să lupte contra musulmanilor.

În continuare aș dori să prezint cauzele cruciadelor si o scurta istorie a lor dar înainte de aceasta trebuie să spun câteva cuvinte despre violența în Biblie și în religia crestină.

Războaiele au existat și în vremurile Biblice, Dumnezeu însuși a poruncit poporului evreu sa îi atace pe cannaniți și să le cucerească țara si să le distrugă idolii. Cucerirea țării Cannanului deși a fost un” război religios” nu este comparabil nici cu jihadul musulman și nici cu cruciadele medievale. Cucerirea Cannanului de către evrei și distrugerile provocate cannanitilor (descrise Numeri, Iosua, 1-2 Samuel) au avut loc la porunca directă a lui Dumnezeu (ceeace nu se poate spune despre jihad și cruciade) și au avut ca scop pedepsirea cannaniților pentru păcatele lor, a fost modalitatea aleasă de Dumnezeu de a-i pedepsi. În urma acestor lupte cu cannaniții, evreii au intrat in stapanirea țării promise de Dumnezeu lui Avraam, Isaac si Iacov. Acest razboi nu a vizat cucerirea unui teritoriu care nu apartinea de drept evreilor si nici cucerirea întregii planete. Războiul a fost limitat la spatiul geografic al Cannanului, orice incercare de a trece peste aceste limite ar fi adus mania lui Dumnezeu asupra evreilor (Dumnezeu le porunceste evreilor condusi de Moise să ocolească Edomul pentru că nu vor avea parte de teritorii din aceasta țară). Situația a fost cu totul diferită in cazul musulmanilor care au cucerit teritorii care nu le-au apartinut și la fel au făcut și cruciații europeni (francezi, germani, italieni, spanioli) care au atacat teritorii care nu au apartinut niciodata țărilor lor si nici Dumnezeu nu a promis că le va da aceste teritorii. Dumnezeu insa niciodata nu a poruncit purtarea de razboaie pentru a facilita convertirea păgânilor sau pentru a obtine beneficii materiale de la păgâni (asa cum s-a intamplat în islam) si nici pentru a” elibera” vreun loc sfânt sau pentru ca prestigiul conducatorilor religiosi si politici sa creasca (cum au facut cruciatii).

În timpul vietii sale pamântești Domnul Isus a îndemnat la iubirea dusmanului și a interzis violenta, mai ales violenta religioasa (” toti cei ce scot sabia de sabie vor pieri” Matei 26: 52). Iar in Apocalipsa 12:10 scrie:” Cine duce pe altii in robie, va merge si el in robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este rabdarea și credința sfinților. Acest text este un indemn pentru Biserică la răbdare și un comportament pacifist in mijlocul greutăților. Deci din perspectiva biblică nu se poate vorbi de războaie de” apărare a credinței” asa cum au facut musulmanii si cruciatii.

Apostolii au propovaduit mesajul lor despre Domnul Isus in mod pasnic, mergand din cetate in cetate si din tara in tara, riscandu-si bunurile si vietile si nu i-au determinat niciodata pe noii convertiti sa foloseasca violenta contra dusmanilor lor care îi persecutau. Desi ar fi avut toate motivele sa faca rascoale si violențe pentru a scapa de persecutii sau pentru a se razbuna primii crestini nu au facut aceasta.

În Biserica primelor secole crestinii nu aveau voie sa participe nici macar la razboaie non-religioase (care vizau exclusiv castiguri materiale: pradă, teritorii), soldatii crestini trebuiau sa refuze sa îndeplineasca ordinele care le cereau sa aduca jerfte idolilor si sa ucida oameni. Din aceasta cauza există numerosi martiri crestini care au fost soldati. Reactia Bisericii din primele trei secole este de inteles in conditiile in care Împărații romani pagani faceau numeroase campanii militare de cucerire a altor tari, de înrobire a acestora doar pentru a pune mana pe noi averi, sclavi si a obtine glorie. Scrierile crestinilor din aceasta perioada condamna razboaiele si violenta, la acuzatia paganilor că, crestinii nu sunt patrioți neluptând contra dusmanilor Imperiului, crestinii răspundeau ca ei luptă cu armele rugăciunii (acesta argument a fost sustinut de teologul Origen care a trait intre 184-253 la Alexandria in Egipt).

După legalizarea crestinismului de catre împăratul Constantin (272-337) in anul 313 si transformarea crestinismului in religie oficială de către împăratul Teodosie (347-395) in 391, atitudinea liderilor crestini fata de război s-a schimbat, practicarea razboiului devine mai acceptabila acum ca împărații devenisera” creștini”. În aceasta perioada Imperiul Roman era confruntat cu invaziile popoarelor barbare (goti, vandali, franci, suevi, teutoni, huni) iar crestinilor li se solicita ajutorul pentru stoparea acestor invazii. Partea de V a Imperiului Roman cade in cele din urma sub stapanirea barbarilor care intemeiaza mai multe regate : Francia, regatul Vandal, regatul Ostrogot, regatul Burgund, regatul Lombard. Aceste popoare germanice sunt foarte razboinice iar militarul mai ales cel calare (cavalerul) este un personaj foarte important al comunitatii. Pentru germanici razboiul nu este ceva rau ba dimpotriva. Desigur o data cucerite teritoriile romane noii stapani care erau mai putini decat bastinasii, trebuiau sa administreze noile teritorii si sa ii atraga de partea lor pe romani (majoritatea fiind de religie creștină). Pentru a atrage populatia romana numerosi sefi germanici se botează devenind formal crestini (desigur nu putem exclude că poate că au existat și convertiri reale) dar își păstrează comportamentul războinic. În Evul Mediu (sec. V-XV) initial conducerea Bisericii (papa, episcopii) a condamnat razboaiele dintre nobili si regi din cauza distrugerilor pe care le provoca. Până la urmă pentru a-si apara pământurile de jafurile diferitilor nobili si cavaleri, conducerea Bisericii occidentale (conduse de papii de la Roma) si-a organizat începând cu sec. X-XI propriile mini-armate: milites Christi (armatele lui Christos) si milites Sancti Petri (armatele Sf. Petru). Cavalerii din aceste armate jurau să apare pamanturile bisericilor, papei si ale manastirilor, sa protejeze taranii si saracii de pe proprietatile bisericesti. Diferite concilii bisericesti au interzis purtarea de razboaie si turniruri in anumite zile (la sarbatori si duminica) desigur nobilii si regii nu au respectat aceste interdictii spre dezamagirea clericilor.

Tot in aceasta perioada la scriitorii bisericesti apare ideea ca un crestin poate sa îl slujeasca pe Dumnezeu si cu armele, luptand pentru apararea Bisericii. De acum inainte investitura cavalerească care la inceput fusese o ceremonie civila devine o ceremonie religioasa la care clericii sunt prezenti sa isi dea binecuvantarea (sabia este binecuvantata de preot sau episcop). De aici si pana la ideea de cruciada nu mai era decat un pas. Aparitia violentei in crestinism este rezultatul unui proces de sute de ani, proces prin care ideile pacifiste ale crestinismului primar au fost uitate. Ideea de razboi sfant a aparut in Biserica (doar in Occidentul catolic) la sute de ani dupa apairitia crestinismului in timp ce in islam ideea de razboi sfant este prezent inca de la inceput. Cruciadele au aparut la sute de ani dupa inceputul atacurilor musulmane.

Cauza inițială a declanșării cruciadelor a fost dorinta de a elibera mormantul Sfânt (unde se spune ca a fost îngropat Domnul Isus) de sub stapanirea musulmană. Împăratul din Constantinopol Alexios Comnen a solicitat ajutorul papei pentru ca acesta sa intervina pe lângă conducatorii occidentali ca sa îi trimită soldati care sa il ajute in razboiul contra turcilor. Împaratul nu s-a gandit insa la furtuna pe care o va provoca prin cererea sa.

În 1095 Papa Urban II a venit in Franța la Clermont-Ferrand unde la 27 noiembrie a proclamat cruciada cerând locuitorilor Franței (nobili și oameni de rând) să plece la razboi in Tara Sfanta pentru a elibera Mormantul Domnului de musulmani. Chemarea la Cruciada a fost facuta si de unii calugari dintre care unul pe nume Petru Eremitul a reusit sa convinga mii de oameni (mai ales tarani, cersetori, femei, copii) să îl urmeze, actiunea lui poarta denumirea de” cruciada populară”. Aceasta cruciadă populară, prost organizată și condusă de Petru a fost concurentul cruciadei propriu-zise (sau a nobililor). Petru Eremitul și adeptii sai nu au mai asteptat ca Papa Urban II sa îi organizeze si au pornit de capul lor spre Ierusalim. Au plecat din orasul francez Berri, au trecut prin provincia Lorena, au ajuns pe Rin, au traversat Germania. În Germania a aparut o altă banda de cruciați” populari” condusă de trei indivizi: Volkmar, Gottschalk și Emich. Și acestia au pornit spre Ierusalim dar pe drum s-au apucat sa îi masacreze pe evreii din provincia germană Renania si să îi jefuiască. Arhiepiscopii de Mainz si Worms au luat apărarea evreilor (evreii făceau comerț și le plăteau taxe, cruciatii au distrus deci o sursă de venit a arhiepiscopilor) iar cruciații-populari le-au jefuit pământurile ca răzbunare. Nici oamenii lui Petru nu s-au lăsat mai prejos si o dată ajunsi in Ungaria au inceput sa jefuiască, regele Ungariei fiind nevoit sa trimită armata contra lor, armată care i-a masacrat. Supravietuitorii păziți de soldatii maghiari au fost condusi afară din Ungaria. Cu chiu cu vai Petru si resturile armatei sale au ajuns la Constantinopol unde împăratul temandu-se de ei i-a trimis peste strâmtoarea Bosfor în Asia Mică unde trebuiau să astepte armata nobililor din Franta.” Popularii” nu au avut rabdare si i-au atacat pe turci care i-au masacrat.

Dintre nobili in cruciada au plecat Hugue le Grand fratele regelui Frantei Filip I, Robert Courte-Heuse (contele Normandiei), Robert II (contele de Flandra), Godefroi de Boillon ducele Lorenei Inferioare si fratele lui Badouin de Boulogne.

Celor care plecau la razboi devenind astfel” soldați ai lui Christos” li se promiteau de catre papa diferite beneficii spirituale (iertare de păcate), razboiul contra musulmanilor era considerat ca fiind un pelerinaj cu valoare penitențială.

Nobilii plecati in aceasta prima cruciada au cheltuit mari sume de bani pentru aceasta actiune ceeace arata ca motivatia lor era una” religioasă”. Evident gloria adusa de victoriile contra musulmanilor era si ea un premiu de dorit, pentru un cavaler victoria in razboi (in orice razboi) era un lucru foarte important, a lupta pentru un cavaler insemna a-si face datoria de membru al clasei sale sociale (bellatores-cei care lupta).
Armata nobililor francezi a ajuns la Constantinopol unde imparatul Alexis I Comnenos le-a cerut sa îi jure ca orice teritoriu cucerit de la musulmani îi va fi dat lui, nobilii francezi au jurat dar nu s-au ținut de cuvânt anexând ei teritoriile din Siria si din jurul Ierusalimului pe care le-au cucerit de la musulmani.

După un drum lung prin Asia mica presarat de lupte cu turcii, cruciatii au ajuns in 1098 in Siria unde dupa un lung asediu au cucerit Antiohia. Apoi la începutul anului 1099 au pornit spre Ierusalim care a fost cucerit la 15 iulie dupa un lung asediu. Ierusalimul era din 1098 sub stapanirea Califului fatimid (shiit) din Cairo. Supărați din cauza asediului lung cruciații fanatizați au masacrat locuitorii Ierusalimului (musulmani, evrei, creștini) dând dovadaă de o cruzime neobisnuită chiar si pentru niste cavaleri medievali. Dupa ce le-a trecut setea de răzbunare cruciații au plecat să se roage la Sfântul Mormânt, Muntele Sion, Ierihon și alte locuri biblice.

Badouin de Boulogne a fost ales rege al Ierusalimului, astfel in Orientul Mijlociu aparea o noua țară. Pe lângă Regatul de Ierusalim cruciatii au mai intemeiat comitatul de Edessa (oras in Siria) si principatul de Antiohia. O mare parte din cavaleri s-au intors acasa in Europa dupa cucerirea Ierusalimului, numarul de soldati de care dispunea tanarul regat scazand. Ori dupa socul initial suferit imediat dupa cucerirea Ierusalimului musulmanii din tarile vecine au inceput pregatirile pentru alungarea cruciatilor. În teritoriile stapanite cruciatii nu au incercat sa ii converteasca fortat pe supusii lor musulmani sau crestini necatolici (ortodocsi rasariteni, ortodcsi orientali, armeni) fiind mai interesati sa profite pe plan material de noile cuceriri, generatiile noi de conducatorii europeni fiind mai interesati de tributurile si taxele supusilor lor decat de religia lor. Numarul mic de europeni (in special francezi) i-a determinat pe conducatorii tarilor cruciate sa fie mai toleranti cu supusii lor musulmani. Cu timpul motivatiile religioase initiale au fost inlocuite de motivatii mai” lumesti” (dorinta de a avea ca teritorii, glorie).

În total au mai fost opt cruciade in Orientul Mijlociu al caror scop a fost sa dea ajutor regatului de Ierusalim si celorlalte tari cruciate care erau amenintate de musulmanii din afara granitelor. La 2 octombrie 1187 sultanul Egiptului Saladin a recucerit Ierusalimul, pentru recuperarea orasului papa Grigore VIII a proclamat o noua cruciada (a III-a) la care au participat pe langa trupele regatului de Ierusalim si armatele lui Richard Inima de Leu regele Angliei, ale regelui Frantei Filip II si ale imparatul german Frederic I si printului Ungariei Geza. Desi armatele aliate au castigat numeroase batalii nu au reusit sa elibereze Ierusalimul. Razboiul s-a incheiat printr-o pace prin care Saladin pastra Ierusalimul dar pelerenii crestini primeau dreptul sa vina in pelerinaj la Ierusalim. Armatele europene au reusit sa cucereasca coasta mediteraneana a Palestinei (numele folosit de arabi pentru teritoriul de Israelului). Richard Inima de Leu s-a acoperit de glorie in acest razboi prin victoriile contra armatelor lui Saladin. În timp cautarea gloriei si prestigiui de a fi” cruciat” au devenit mai importante pentru regii europeni decat motivația de a lupta pentru credință. Nu se poate spune că, conducătorii europeni mergeau in cruciade din dragoste de Dumnezeu ci pentru motive cat se poate de lumești: faimă, popularitate, pradă.

Între 1228-1229 imparatul Sfantului Imperiu Roman (german)si rege al Siciliei Frederic II a plecat in cruciada. Cruciada aceasta era doar de forma pentru ca imparatul era excomunicat de papa cu care se razboise in Italia, era sceptic in privinta dogmelor catolice si avea o garda formata din soldati musulmani recrutati din Sicilia (insula Sicilia a fost cucerita de musulmanii din N Africii intre 827-902. Și a fost organizata intr-un emirat, musulmanii au stapanit Sicilia pana in 1091. În 1091 normanzii au invadat Sicilia si dupa un razboi sangeros au devenit stapanii ei. În cele din urma Sicilia a ajuns in stapanirea familiei imperiale germane Hohenstaufen), a platit pentru traducerea in latina a multor carti arabe si evreiesti, vorbea laudativ la adresa musulmanilor si a religiei islamice.

A pornit in expeditie spre Ierusalim din dorinta de a cuceri aceasta cetate si a deveni si rege al Ierusalimului lucru care i-ar fi crescut prestigiul iar papa nu ar mai fi avut motiv sa mentina excomunicarea asupra” eliberatorului” Sfantului Mormant. Chiar daca nu îl interesa excomunicarea din motive teologice (frica că o să ajungă în iad dupa moarte) îl interesa din motive de prestigiu (nu dădea bine ca împăratul și regele unor țări catolice sa fie un” eretic”) și politice (nobilii săi puteau să folosească excomunicarea ca pretext pt. îndepărterea sa de pe tron). Frederic a negociat cu sultanul Al-Kamil al Egiptului si a obtinut de la acesta in mod pasnic: Ierusalimul (fara moscheia Al-Aqsa si Domul Stancii care ramaneau sub stăpânire arabă), Nazaretul, Sidonul, Jaffa si Betheleemul. Lui Frederic II îi lipsea o armata suficient de mare pentru a lupta contra colosului militar care era Sultanul Egiptului (care stapanea si mare parte din Siria) asa ca aceasta cedare este foarte surprinzatoare.
În 1244 Ierusalimul a fost recucerit de musulmani de data asta pentru totdeauna.

Sediul regatului de Ierusalim s-a mutat la Acra (oras în N Israelului port la marea Mediterană), în cele din urma in 1291 si Acra a cazut in mainile musulmanilor. Zonele de coasta controlate de regatul de Ierusalim au fost treptat cucerite si ele. Siria a fost si ea recucerita de musulmani. Pana la urma cruciadele s-au dovedit a fi un esec, toate teritoriile din Orientul Mijlociu fiind pierdute.

Cruciadele initiate de papi si gandite de ei ca niste expeditii militare pentru eliberarea si apoi apararea locurilor sfinte crestine s-au transformat in niste simple expeditii de cucerire de noi teritorii o data cu implicarea marilor regi si imparati europeni. Motivatiile religioase initiale au fost abandonate de regii si imparatii implicati.

Noi cruciade au mai fost organizate de papi in 1396, 1444, 1456 contra turcilor care amenintau pen. Balcanica si Ungaria, aceste cruciade tarzii cum se numesc in istoriografie erau niste razboaie de aparare carora li s-a acordat de catre papi o semnificatie religioasa (apararea crestinatatii, lupta contra paganilor etc.) desi in realitate scopurile urmarite de liderii europeni implicati erau cat se poate de” pamantești”, pur si simplu isi aparau teritoriile de invadatori sau dadeau ajutor unor aliati. La aceste cruciade tarzii au participat si domnitorii romani: Mircea cel Batran (Nicopolis 1396) Ioan de Hunedoara (Varna 1444, Belgrad 1456). La aceste batalii au participat armate din diferite tari europene, cel mai mare numar de soldati a provenit insa din Ungaria. La Nicopolis si Varna aliatii europeni au pierdut (la Varna regele Ungariei a murit pe campul de batalie). La Belgrad aliatii (Ungaria, cavaleri din diferite tari europene, sarbi) au castigat provocand pierderi imense turcilor, cruciatii au fost condusi la victorie de Ioan de Hunedoara voivodul Transilvaniei (parte a regatului Ungar pe vremea aceea). Ioan de Hunedoara a murit dupa batalie, rapus de ciumă fiind laudat de papa dupa moarte pentru rolul jucat in stoparea inaintarii turcesti in Europa. Pana la urma aceasta victorie nu a facut decat sa amane caderea Ungariei dar nu si sa o impiedice. În 1526 regatul Ungar a fost invadat de turci iar armata ungara distrusa, o parte a Ungariei a devenit pasalac turcesc si asa va ramanea pentru cateva sute de ani (sfarsitul sec. XVII). Romanii au avut un rol foarte important in stavilirea inaintarii Imperiului Otoman spre Europa Centrala, armatele tarilor romane (Tara Romaneasca, Moldova) conduse de domnitori ca Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Stefan Cel Mare, Ioan de Hunedoara participand la numeroase batalii contra turcilor, batalii in care au invins de mai multe ori pe turci.

Ţările Române au aparat in numeroase momente Ungaria si Polonia de atacurile turcesti lucru pentru care romanii sunt laudati in numeroase cronici. Desigur românii nu au fost singurul” zid” contra turcilor și nu trebuie dintr-un exces naționalist umflat rolul românilor, și ungurii, sârbii, albanezii, bulgarii au luptat contra turcilor. Spre deosebire de primele cruciade acestea nu vizau expansiunea în teritoriile musulmane ci apărarea. În cazul luptelor cu turcii cred că țările din Europa de SE chiar nu au avut de ales. Într-o lume afectată de neascultarea lui Adam oamenii au ajuns adesea în situația de a alege între două rele. Asa s-a întâmplat și cu, conducătorii din Europa de SE în sec. XIV-XVI atunci când au avut loc principalele războaie antiotomane, liderii au avut de ales între supunerea față de turci (care implica islamizare sau plata taxei jizya) sau război. În acele momente liderii statelor din Europa SE au avut nevoie de înțelepciune de la Dumnezeu pentru a reacționa după voia Sa la pericolul turcesc dar pentru ca acest lucru să se fii întâmplat ar fi trebuit ca ei să aibă o relație cu Dumnezeu așa cum este descris acest lucru în Biblie. Din păcate dovezile istorice nu arată că Mircea cel Bătrân, Vlad Țepes, Ioan de Hunedoara, Ștefan cel Mare sau regii Ungariei, țarii Bulgariei, principii Albaniei sau cnezii sârbi ar fi avut o astfel de relație cu Dumnezeu. Ioan de Hunedoara (voievod al Transilvaniei, Regent al Ungariei) a primit din partea Papei Pius II (papa între 1458-1464) titlul de” Athleta Christi” (războinicul lui Christos, apărătorul lui Christos), același titlu de” Athleta Christi” l-a primit și Ștefan cel Mare domnul Moldovei din partea Papei Sixtus IV (papa între 1471-1484). Cei doi lideri români au primit acest titlu ca recunoaștere, ca mulțumire pentru rolul jucat de ei la apărarea Europei (” Creștinătății”) de turci, lupta lor contra Imperiului Otoman reprezenta pentru papi apărarea lui Christos însuși. Desigur Isus Christos nu avea nevoie să fie” apărat” sau ca cineva să îi pedepsească pe dușmanii Lui” păgâni”.

În timpul cruciadelor au aparut ordinele religios-militare, acestea erau niște armate, grupuri de războinici care aveau ca scop apărarea pelerinilor în drum spre locurile sfinte, lupta contra musulmanilor și asistența socială (spitale, azile pentru pelerini), din aceste ordine făceau parte și femei (binențeles ele nu luptau ci îngrijeau bolnavii din spitale, preparau mancarea, confecţionau haine etc.). Aceste ordine sunt: ordinul Cavalerilor Templieri (au avut acest nume pentru că sediul lor din Ierusalim se afla aproape de locul unde a fost Templul iudaic în Antichitate), Ordinul cavelerilor Teutoni, Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan Botezătorul (cavalerii Ioaniți). Membrii acestor ordine erau conduși de Maeștrii și se subordonau Papei și nu regilor, Cavalerii erau nobili și necăsătoriți. Membrii ordinelor cuprindeau atât laici cat și clericii (preoți, calugări). Pe lângă cavaleri care erau mai puțini, existau și soldați care puteau fi nenobili, puteau să fie căsătoriți. Evident cavalerii erau superiori in ierarhie soldatilor obisnuiți. Primirea în ordin se făcea printr-un jurămant dupa o perioada de proba de un an/6 luni. La depunerea jurământului noul membru îmbrăca haina ordinului care avea cusuta pe ea o cruce. Intrarea în ordin era pe viață. Initial recructarea de noi cavaleri si luptatori se făcea doar de maestrul ordinului dar pe măsură ce ordinele si-au deschis sedii in toata Europa si Orientul Mijlociu recrutarea s-a facut si de catre comandantii locali. În afara acestor elemente comune fiecare ordin se conducea dupa propriile reguli. Templierii, Teutonii si Ospitalierii combinau militaria cu calugaria.

Nu doar în Orientul Mijlociu au aparut astfel de ordine ci si in Spania in timpul Reconquistei (Recucerirea Spaniei ocupate de musulmani de către spaniolii din N in Evul Mediu): ordinul de Calatrava, ordinul Santiago, ordinul de Avis (în Portugalia). În ordinele spaniole s-a permis în cele din urmă căsătoria cavalerilor, acestea incetandu-si aspectul” călugăresc” din acest punct de vedere, cu toate acestea cavalerii din ordinele spaniole trebuiau să respecte celelalte două jurăminte specifice călugărilor: jurământul de sărăcie (nu deţineau bunuri personale, toate averile le donau ordinului înainte de a deveni membrii) şi jurământul de ascultare (faţă de superiori). Templierii, Teutonii şi Osptalieri depuneau toate cele 3 jurăminte monastice: celibat, sărăcie, ascultare. Toate ordinele au acumulat averi: bani, pământuri din donaţii dar şi din cuceriri ( Teutonii au purtat războaie în zona mării Baltice). Unele ordine mai există şi azi (de exemplu Ospitalierii sau ordinul de Malta cum se numeste azi şi Teutonii) dar se ocupă cu activităţi caritabile si nu cu războaie.

Concluzii

Cruciadele din Orientul Mijlociu (1095-1291) s-au terminat cu multe secole în urmă din păcate efectele lor se văd și azi sub forma criticilor ateilor radicali asupra creștinismului (deși cruciadele au fost ceva specific lumii catolice medievale nu întregului creștinism) şi a acuzaţiilor fundamentaliştilor islamici la adresa Occidentului:atacul asupra Irakului şi Afganistanului de SUA şi aliatii ei e privit de fundamentaliştii islamici ca o nouă cruciadă. Cruciadele sunt unul din pretextele atacurilor teroriste de azi, desigur aceste acuzaţii ale islamiştilor sunt false pentru că interesul SUA in Orientul Mijlociu este petrolul şi distrugerea pericolului terorist şi nu lupta contra religiei musulmane. Astăzi liderii tuturor cultelor creştine sunt de acord că războaiele” religioase” sunt ceva gresit la fel cun credeau şi creştinii din primele 3 secole. Un lucru pe care noi, crestinii de azi putem să îl învăţătam din cruciade este faptul că orice păcat pe care îl facem azi poate avea consecinţe grave in timp şi poate afecta negativ imaginea tuturor creştinilor. Nu trebuie ca prin comportamentul nostru să o fim pricină de poticnire pentru necredincioşi, aşa cum au fost cruciaţii şi Papii care au provocat cruciadele.

Papa Ioan Paul al II-lea si-a cerut iertare în numele Bisericii Catolice de mai multe ori pentru abuzurile făcute de catolicii medievali contra musulmanilor, evreilor, ortodocşilor şi protestanţilor, până acum însă nici Organizaţia pentru cooperare islamică şi nici Liga Arabă nu au cerut iertare pentru războaiele de cucerire din primele veacuri ale islamului şi nici guvernele Turciei nu au cerut scuze pentru invaziile turcilor selgiucizi şi ale Imperiului Otoman.

Cruciadele (1095-1291) în ciuda faptului ca au fost nişte războaie motivate religios (cel putin la inceput, ulterior cruciadele s-au secularizat asa cum am demonstrat în articol) nu sunt nişte” jihaduri” creştine, nu poate fi pus semnul egal între cruciade şi cuceririle islamice din Evul mediu sau atacurile teroriste ale fundamentalistilor islamici de azi. Cruciadele au apărut la sute de ani dupa apariţia creștinismului iar ideea de război sfânt este străină învăţăturii lui Isus, în islam însă războiul a fost sacralizat încă de la început.

Bibliografie:

  • Jean Flori, Război Sfânt, Jihad, Cruciadă-violenţă şi religie în crestinism şi
  • islam, ed. Cartier, Bucuresti, 2003.
  • Jacques Le Goff, Omul Medieval, ed. Polirom, Bucuresti, 1999.
  • Alain Demurger, Cavalerii lui Christos-ordinele religios-militare în Evul Mediu (sec. XI-XVI), ed. Cartier, Bucuresti, 2003.
  • Constantin Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană, ed. Albatros, Bucuresti, 2001.
  • René Gruosset, Istoria Secretă a Cruciadelor, ed. Pro Editură şi Tipografie, Bucuresti, 2007.
  • Mustafa Ali Mehmed, Istoria Turcilor, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.
  • www.wikipedia. com

Adaugă comentariu