Vorbim de lucruri sfinte; azi: ieslea

Audiția colinzii „O, iesle sfântă, tron divin” în interpretarea surorilor Ami și Crista Căpușan mi-a prilejuit în ultimii ani câteva reflecții să le spun teologice, dar de bun simț de altfel.

Este știut și afirmat cu mândrie că evanghelicii nu au Tradiție, spre deosebire de bisericile istorice. De fapt autoritatea supremă (unii ar întări: autoritatea și sursa unică) pentru credință și viață este Scriptura. O consecință a acestui principiu fondator al bisericilor evanghelice este o anumită ambiguitate a doctrinelor, dacă nu chiar și a dogmelor. Baptiștii de exemplu afirmă formulările doctrinare ale primelor 6 sinoade ecumenice în care s-a cristalizat și formalizat ortodoxia (învățătura dreaptă) despre Dumnezeu, Treime, Hristos. Majoritatea protestanților resping însă Sinodul al 7-lea deoarece a afirmat ortodoxia cinstirii icoanelor. Dar această afirmare (a triadologiei și hristologiei primelor 6 sinoade) nu este ratificată în vreun document fondator al baptiștilor cum ar fi Mărturisirea de Credință. Totuși, ambiguitatea doctrinară este oarecum ținută în frâu de Mărturisirea de Credință care oferă direcțiile ortodoxiei teologice în cadrul unui cult evanghelic.

Neavând deci Tradiție și nici doctrine oficiale care mi-ar putea călăuzi dilemele generate de colinda mai sus menționată, imi (ne) lipsește cadrul teologic pentru cântărirea vorbirii despre lucruri sfinte.

Colinda vorbește despre Hristos și nașterea lui. După menționare cântării îngerilor, se spune:

„O iesle sfântă, tron divin, o lume-ți cântă nencetat
C-ai încălzit în noaptea sfântă pe Fiul Celui Preînalt.”

Aceste este refrenul, restul versurilor (două strofe) fiind toate despre Hristos. Dar accentul cade pe refren, și linia melodică facilitează imprimarea acestuia în memorie „o, iesle sfântă …”.

Deși în teorie (de jure) doctrinele sunt ambigue, în practică (de facto) e nițel mai simplu, căci nicio comunitate cu istorie nu poate supraviețui fără un cod doctrinar, fie acela și neoficial, informal. Astfel în practică noi nu obișnuim să vorbim despre Sfântul Pavel, Sfântul Augustin sau, să zicem, Sfântul Richard (și totuși). Cu atât mai mult nu atribuim sfințenie lucrurilor, obiectelor. Practica așadar ne obligă să admitem că avem o doctrină de facto care prescrie folosirea cuvântului sfânt doar cu referire la Dumnezeu. Tot practica ne arată că atribuim cuvântul sfânt și revelației de Sine a lui Dumnezeu în Scripturile Vechiului și Noului Testament. Și cam până aici permite să ajungem legitim (doctrinar) cu atribuirea sau recunoașterea sfințeniei.

Ce facem atunci cu sfințenia lucrurilor? Care este teologia de jure sau de facto care legitimează colinda O iesle sfântă ca ortodoxie evanghelică? Eu cred că nu o avem. În diviziunea evanghelică a creștinismului nu există teologia care să fundamenteze doctrinar afirmațiile colinzii.

În articolul Controversa iconoclastă Paul Chiș spune: „Chiar şi azi există în Biserica Ortodoxă o rugăciune adresată Sf. Cruci care e privită ca o persoană şi nu doar ca un simbol al creştinismului, al jertfei lui Isus.”.

Similitudinea mi se pare izbitoare. Putem chiar utiliza formula lui Paul la cazul nostru: „Chiar şi azi există în bisericile evanghelice o colindă dedicată sfintei iesle care e privită ca o persoană (o lume îți cântă …) şi nu doar ca un locaș al nașterii lui Isus.”

Desigur, putem să ne apărăm spunând că ieslea își derivă sfințenia din faptul că ocupantul ei a fost tocmai Fiul celui Preaînalt, Cel Făr De-nceput. Și nu ieslea în sine este înălțată prin această colindă ci Cel pe care ieslea l-a susținut. Ieslea aceea nu are o sfințenie intrinsecă, ontologică, prin ea însăși, ci doar în asociere cu acel moment unic în istorie al Întrupării. Dacă ai înțeles deci că prin această colindă închinătorul se închină la iesle n-ai înțeles nimic.

„Corect”, ar spune fratele nostru ortodox. „Nici nu mai trebuie să argumentez nimic ca să susțin legitimitatea cinstirii sfintei cruci. Ai făcut-o tu, frate evanghelic, în locul meu”.

Deseori mă întreb care ar fi fost doctrinele generate de o confesiune, de exemplu cea baptistă, dacă și-ar fi început existența istorică nu în 1609 ci în 99, 309, 509 sau alt an, mai aproape de Hristos și mai îndepărtat de noi. O banală colindă (care, iată, nu este nicidecum banală) ne poate călăuzi în intuirea unui răspuns.

Lecturi suplimentare:

9 Comentarii

  1. radu decembrie 24, 2011
  2. Ioan C.. decembrie 24, 2011
  3. Chis Paul decembrie 24, 2011
  4. Chis Paul decembrie 24, 2011
  5. Emil decembrie 26, 2011
    • Vasile Tomoiagă decembrie 26, 2011
  6. Vasile Tomoiagă decembrie 27, 2011
  7. liviu decembrie 30, 2011
    • Vasile Tomoiagă decembrie 30, 2011

Adaugă comentariu